Dacă în urmă cu câţiva ani, la Staatsoper Viena s-a montat versiunea franceză (în 5 acte) a operei Don Carlos de Verdi, prezentată atunci, într-un foarte interesant "experiment" alternativ cu vechea producţie a variantei în limba italiană, recent aceasta a fost înlocuită cu o punere în scenă realizată de Danielle Abbado, fiul celebrului dirijor, în concepţia scenografică modernă imaginată de Graziano Gregori.

Viziunea regizorală

De altfel, regia nu aduce noutăţi (exceptând poate tratarea celor doi buni prieteni - Don Carlo şi Posa - mai aproape de gestica şi reacţiile adolescentine, uneori chiar cu tentă jucăuşă), iar imaginea scenică se construieşte printr-un complicat joc de panouri care deschid sau închid fundalul, coboară foarte jos pentru a sugera închisoarea, creează atmosfera grădinii (poate cea mai frumoasă) prin lumina albastră strecurată prin fantele tăiate în panou şi proiectată pe podea, totul în tonuri cenuşii, senzaţia de spaţiu limitat (nu doar fizic, ci şi spiritual) devenind pregnantă prin desfăşurarea acţiunii într-un fel de cub. Totul este apăsător, amintind perioada întunecată a Inchiziţiei din Spania Evului Mediu, semi-întunericul aproape permanent fiind colorat doar prin luminile bine gândite, uneori surprinzătoare pentru că, spre exemplu, în scena autodafe-ului era de aşteptat ca totul să fie înroşit de flăcări sau (simbolic) de sânge, dar culmea, lumina era parcă însorită.

Printre foarte puţinele elemente de decor, remarcabile sunt lumânările din camera lui Filip, conturând o atmosferă aparte. Mai puţin reuşite sunt costumele, regele Spaniei fiind îmbrăcat mai curând ca… Napoleon, Don Carlo într-un fel de redingotă, Rodrigo poartă o haină fără mâneci mai aproape de… Wilhelm Tell, iar rochiile sunt simple şi nefericit croite, fără personalitate, banale, în timp ce în scena "autodafe-ului" apar, ca într-o lojă, figuranţi desprinşi parcă din diverse epoci şi zone europene, înalţii prelaţi au veşminte lipsite de grandoare, doar condamnaţii fiind mai aproape de "adevăr".

O distribuţie cu nume mari

Distribuţia a fost însă fastuoasă, cel puţin ca alăturare a unor "nume" mari, dar în spectacolul pe care l-am urmărit, Ramon Vargas (Don Carlo) s-a confruntat cu serioase probleme de cânt, emiţând acutele cu mare dificultate, personajul său rămânând, ca de obicei, la nivelul corectitudinii sub toate aspectele; mult mai expresiv, Simon Keenlyside (Rodrigo) a creat un Marchiz credibil, camarad de încredere al lui Carlo, cu prestanţă în secvenţele cu Filip, sensibil şi cu frazare inteligentă în ariile finale, care au stârnit ropote de aplauze. Dacă în Filip II, basul Rene Pape a avut anvergură, a fost impozant dar foarte uman în celebra arie, înfruntarea sa cu Marele Inchizitor a devenit un moment de referinţă, pentru că Eric Halfvarson a impresionat din nou prin glasul său incredibil, incisiv şi amplu, cu acute terifiante, cu o atitudine pe măsură.

Debutând în Elisabeta cu prilejul premierei, soprana Krassimira Stoyanova a propus o interpretare mult mai voluntară, poate chiar răzvrătită sau măcar revoltată în faţa nedreptăţii şi a suferinţei sufleteşti, cântul său fiind deosebit de frumos, ceea ce nu aş spune în privinţa mezzosopranei Luciana D'Intino (Eboli) care, deşi apreciată de presă, nu m-a convins nici ca personaj, cu atât mai puţin sub aspect vocal, pentru că diferenţele de registre sunt supărătoare, gravele chiar neplăcute, în "canzona" cântată în compania sopranei Ileana Tonca (un Tebaldo cuceritor) nu a atras prin nimic, în terţetul "din grădină" a fost anostă, rezolvând însă aria mai aproape de aşteptări.

Deosebit de bine a cântat Dan Paul Dumitrescu în Călugăr/Carlo V, vocea sa amplă, rotundă şi generoasă, perfect egală în toate registrele, aducând şi calmul şi autoritatea cerute în cele două roluri, reuşind să se impună pregnant. În scurta sa intervenţie, soprana Valentina Naforniţă a rezolvat cu acurateţe scriitura, fără a avea însă puritatea şi limpezimea unei Voci din Cer.

Corul a sunat bine, asemeni orchestrei, dar dirijorul Franz Welser-Most a îngrădit cumva derularea generoasă a frazelor, tactând cu precizie de metronom, cu fermitatea unui adevărat conducător care nu face concesii şi nu se lasă înduioşat de romantismul muzicii, ceea ce nu înseamnă că nu au existat şi uşoare decalaje.

Concluzii

Privit în ansamblu, a fost un spectacol cu voci mari (şi la propriu şi la figurat), bine echilibrate, dar fără anvergura şi monumentalitatea pe care însuşi Verdi le-a gândit pentru personajele dure sau eroice, plasate într-o epocă în care, la Escorial, sobrietatea şi grandoarea erau suverane, cel puţin în aparenţă.