ACUM:
1.00
Notturno
Produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio.
Urmează: 7.00 Allegro... de weekend Un matinal clasic, într-un tempo vivace.
Apoi: 9.50 Promo

Arhivă : Cronici Înapoi

Don Carlo la Opera de Stat din Viena - cronică

Bookmark and Share
Publicat: luni, 2 Iulie 2012 , ora 10.52
Dacă în urmă cu câțiva ani, la Staatsoper Viena s-a montat versiunea franceză (în 5 acte) a operei Don Carlos de Verdi, prezentată atunci, într-un foarte interesant "experiment" alternativ cu vechea producție a variantei în limba italiană, recent aceasta a fost înlocuită cu o punere în scenă realizată de Danielle Abbado, fiul celebrului dirijor, în concepția scenografică modernă imaginată de Graziano Gregori.


Viziunea regizorală

De altfel, regia nu aduce noutăți (exceptând poate tratarea celor doi buni prieteni - Don Carlo și Posa - mai aproape de gestica și reacțiile adolescentine, uneori chiar cu tentă jucăușă), iar imaginea scenică se construiește printr-un complicat joc de panouri care deschid sau închid fundalul, coboară foarte jos pentru a sugera închisoarea, creează atmosfera grădinii (poate cea mai frumoasă) prin lumina albastră strecurată prin fantele tăiate în panou și proiectată pe podea, totul în tonuri cenușii, senzația de spațiu limitat (nu doar fizic, ci și spiritual) devenind pregnantă prin desfășurarea acțiunii într-un fel de cub. Totul este apăsător, amintind perioada întunecată a Inchiziției din Spania Evului Mediu, semi-întunericul aproape permanent fiind colorat doar prin luminile bine gândite, uneori surprinzătoare pentru că, spre exemplu, în scena autodafe-ului era de așteptat ca totul să fie înroșit de flăcări sau (simbolic) de sânge, dar culmea, lumina era parcă însorită.

Printre foarte puținele elemente de decor, remarcabile sunt lumânările din camera lui Filip, conturând o atmosferă aparte. Mai puțin reușite sunt costumele, regele Spaniei fiind îmbrăcat mai curând ca… Napoleon, Don Carlo într-un fel de redingotă, Rodrigo poartă o haină fără mâneci mai aproape de… Wilhelm Tell, iar rochiile sunt simple și nefericit croite, fără personalitate, banale, în timp ce în scena "autodafe-ului" apar, ca într-o lojă, figuranți desprinși parcă din diverse epoci și zone europene, înalții prelați au veșminte lipsite de grandoare, doar condamnații fiind mai aproape de "adevăr".


O distribuție cu nume mari

Distribuția a fost însă fastuoasă, cel puțin ca alăturare a unor "nume" mari, dar în spectacolul pe care l-am urmărit, Ramon Vargas (Don Carlo) s-a confruntat cu serioase probleme de cânt, emițând acutele cu mare dificultate, personajul său rămânând, ca de obicei, la nivelul corectitudinii sub toate aspectele; mult mai expresiv, Simon Keenlyside (Rodrigo) a creat un Marchiz credibil, camarad de încredere al lui Carlo, cu prestanță în secvențele cu Filip, sensibil și cu frazare inteligentă în ariile finale, care au stârnit ropote de aplauze. Dacă în Filip II, basul Rene Pape a avut anvergură, a fost impozant dar foarte uman în celebra arie, înfruntarea sa cu Marele Inchizitor a devenit un moment de referință, pentru că Eric Halfvarson a impresionat din nou prin glasul său incredibil, incisiv și amplu, cu acute terifiante, cu o atitudine pe măsură.

Debutând în Elisabeta cu prilejul premierei, soprana Krassimira Stoyanova a propus o interpretare mult mai voluntară, poate chiar răzvrătită sau măcar revoltată în fața nedreptății și a suferinței sufletești, cântul său fiind deosebit de frumos, ceea ce nu aș spune în privința mezzosopranei Luciana D'Intino (Eboli) care, deși apreciată de presă, nu m-a convins nici ca personaj, cu atât mai puțin sub aspect vocal, pentru că diferențele de registre sunt supărătoare, gravele chiar neplăcute, în "canzona" cântată în compania sopranei Ileana Tonca (un Tebaldo cuceritor) nu a atras prin nimic, în terțetul "din grădină" a fost anostă, rezolvând însă aria mai aproape de așteptări.

Deosebit de bine a cântat Dan Paul Dumitrescu în Călugăr/Carlo V, vocea sa amplă, rotundă și generoasă, perfect egală în toate registrele, aducând și calmul și autoritatea cerute în cele două roluri, reușind să se impună pregnant. În scurta sa intervenție, soprana Valentina Naforniță a rezolvat cu acuratețe scriitura, fără a avea însă puritatea și limpezimea unei Voci din Cer.

Corul a sunat bine, asemeni orchestrei, dar dirijorul Franz Welser-Most a îngrădit cumva derularea generoasă a frazelor, tactând cu precizie de metronom, cu fermitatea unui adevărat conducător care nu face concesii și nu se lasă înduioșat de romantismul muzicii, ceea ce nu înseamnă că nu au existat și ușoare decalaje.


Concluzii

Privit în ansamblu, a fost un spectacol cu voci mari (și la propriu și la figurat), bine echilibrate, dar fără anvergura și monumentalitatea pe care însuși Verdi le-a gândit pentru personajele dure sau eroice, plasate într-o epocă în care, la Escorial, sobrietatea și grandoarea erau suverane, cel puțin în aparență.

Anca Florea