Opera Sonnambula de Bellini este reprezentată pentru prima oară la Opera din Paris în februarie 2010, într-o co-producţie a Operei de Stat din Viena şi a Operei Regale Covent Garden, semnată de Marco Arturo Marelli.

Nu era repertoriu mai adecvat pentru a regăsi-o pe Nathalie Dessay la Paris, într-un dintre rolurile de «nebunie» care îi plac ei. Personajul Aminei în „Sonnambula » nu este unul excesiv, dar solitudinea ei şi situaţia de victimă în care o pune o acuzaţie de adulter, corespund unei palete expresive asemănătoare. Decorul este luxos: un hotel art-deco cu o panoramă încântătoare spre Alpii înzăpeziţi. Dar pensiunea are dimensiuni megalomane şi o răceală de ospiciu. Pe acest teren sterp înfloreşte totuşi dragostea candidă între Amina şi Elvino. Nathalie Dessay face din Amina o fetiţă fragilă şi emoţionantă. Tehnica ei solidă îi permite să-şi depăşească o faringită recentă şi vocea rămâne luminoasă. Iar prezenţa tânărului Javier Camarena, iubitul Elvino, îi permite să iasă puţin din stereotipul bel-canto-ului în care ea se retrage.

Direcţia lui Evelino Pido este suplă, dar un pic prea cuminte. Distribuţia este foarte reuşită si omogenă din punct de vedere vocal. Ea paliază multe din lipsurile scenografiei. Michele Petrusi, în pielea Contelui libertin, dar binevoitor. Marie-Adeline Henry, gazda care complotează. Şi Cornelia Oncioiu, în rolul discret, dar decisiv al mamei adoptive. O prezenţă vocală uimitoare care transformă, într-o singură arie, un personaj invizibil, într-unul cheie. Ne readuce la realitate cu un dramatism pe cât de tandru pe atât de ameninţător. Publicul şi presa pariziană au apreciat-o şi o cer acum într-un rol mai important.