ACUM:
10.00
Arpeggio
3 ore cu și despre Interpretul zilei, Opera si vedetele ei, CD Review.
Urmează: 12.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 12.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Ion Marin în direct de la Lugano, la Radio România Muzical

Bookmark and Share
Publicat: joi, 24 Noiembrie 2011 , ora 13.34

În 24 noiembrie 2011, dirijorul Ion Marin se va afla din nou la conducerea Orchestrei simfonice a Elveției Italiene. Acest concert este transmis în direct, de la Lugano, la Radio România Muzical. Solist: pianistul finlandez Ollie Mustonen.

Am stat de vorbă, cu această ocazie, cu dirijorul Ion Marin:


Maestre Ion Marin, ne reîntâlnim cu ocazia fericită a acestui concert pe care dumneavoastră îl dirijați în Elveția, iar noi îl ascultăm live în România, la Radio România Muzical. Știm că sunteți mai tot timpul în mișcare, ca dirijor, și că poate această viteză a vieții vă face să vă doriți să reveniți în locuri probabil foarte liniștite, cum este Lugano. Cum vă simțiți acolo
?

Este o senzație, într-un fel, nouă pentru mine, pentru că deși dirijez o dată la un an sau la doi ani la Lugano, e totuși excepția. Faptul că dirjez la mine acasă, în locul unde trăiesc de 21 de ani, îmi dă o senzație de mare prospețime și de mare plăcere. Lugano este un oraș mic, e un oraș în care am ajuns împreună cu soția mea să ne simțim după puțină vreme cu adevărat acasă, și dragostea pentru muzică, pentru cultură în general este remarcabilă - așa că faptul că fac aceste concerte la Lugano îmi face o deosebit de mare plăcere. După cum nu mai mică plăcere îmi face și faptul că am aflat că acest concert e transmis la București - așa că, iată, bucuria e dublă.


Cum ați descrie ce are această orchestră - foarte apreciată de altfel - a Elveției italiene ca foarte particular? Care este, cu alte cuvinte, specificul, amprenta ei?

Este o combinație, așa cum este întregul canton Ticino, care este singurul canton de limbă italiană - fără să fie italiană. Membrii orchestrei au o deschidere muzicală și o fervoare de a învăța, de a face mai bine, dar provin în mare parte din tradiția muzicală central-europeană, din școlile germane, din școala vieneză și numai o parte din Conservatorul de la Milano sau din cele de la Florența sau Roma. E o întâlnire de temperamente, un fel de retortă în care acest amestec este deosebit de interesant pentru un dirijor. Tradiția lor e o tradiție foarte lungă și cu niște nume foarte mari; de la Bruno Walter, trecând prin Igor Stravinski, Carlo Maria Giulini - care au locuit la Lugano și care s-au apropiat de orchestră în felul acesta, au dat orchestrei acel gen de patină pe care o au obiectele de artă după multă vreme. Totodată, muzicienii care locuiesc aici și care apar cu orchestra ca soliști - era cazul lui Arturo Benedetti Michelangeli, al lui Wladimir Ashkenazy, al Martei Argerich - de asemenea, contribuie la o atmosferă aproape camerală de a face muzică.


Sunteți singurul care vorbește românește dintre muzicienii implicați în acest concert? Știu că sunt români în marile orchestre elvețiene. "Suisse Romande", de exemplu, are un concert-maistru român, pe Bogdan Zvorișteanu…

Nu sunt români în orchestra de la Lugano, dar îmi face plăcere să fiu mesagerul acestei realități, pentru că în marile orchestre ale lumii, nu numai elvețiene, sunt foarte mulți muzicieni români extraordinar de apreciați, extraordinar de respectați, care fac - recunoscuți sau nu în țara lor de origine, România - de fapt, serviciul de a fi ambasadori ai culturii muzicale românești într-o manieră absolut remarcabilă. Sigur că un violonist, un dirijor sau un cântăreț de mare succes este numele care vine întâi și întâi pe buzele tuturor. Vă asigur însă că sunt sute de muzicieni români colosal de apreciați și care au făcut mari cariere.


În momentul în care stăm de vorbă, ați repetat deja pentru concertul din 24 noiembrie. Cum au fost - la modul foarte concret - repetițiile. Ce v-ați propus și cât de mulțumit sunteți de rezultat?

Sunt deosebit de mulțumit de rezultat, pentru că lectura Serenadei de Brahms este un lucru foarte dificil și trebuie într-adevăr să existe o deschidere de spirit din partea muzicienilor din orchestră ca să poată parcurge acest drum. Este, fără urmă de dubiu, prima simfonie a lui Brahms - Brahms avea o fobie față de cuvântul simfonie și atunci, plecând de la lucrarea camerală, a revizitat serenada, transformând-o, de fapt, într-o simfonie. S-a simțit foarte liber să facă lucrul ăsta pentru că nimeni nu-i ceruse să scrie simfonie deasupra și a scris numai serenadă. Este - chiar dacă e scrisă inițial la 28 de ani și apoi refăcută la 31 de ani - o lucrare în care splendoarea geniului brahmsian este mai mult decât evidentă, e un magnific exercițiu de stil între reverențele pe care le face lui Haydn, Mozart și Beethoven, preluând uneori chiar mici celule tematice, și dezvoltările brahmsiene, modulațiile revoluționare din punct de vedere al armoniei și al construcției. Într-un anumit fel, serenada asta este mai de avangardă pentru creația brahmsiană decât este prima simfonie… în mod paradoxal.


…și poate că există o anumită notă de aparență și în concertul beethovenian, termen dincolo de care se ascunde, cred, tot un caracter apropiat de cel simfonic. Așadar, aceste două lucrări au, cred, în comun această notă de aparență.

Cu siguranță, în alcătuirea programului a fost una dintre strategii. De foarte multe ori, publicul este "păcălit" de statistică. Faptul că un concert este numărul 4, îl situează foarte precis. Secretul interpretării este de a situa lucrarea în contextul ei cultural și în contextul vieții unui compozitor. De multe ori, între o lucrare și alta, în viața unui compozitor, trec douăzeci de ani. Nu se poate pune totul sub același acoperiș, în aceeași cutie și gândit 1, 2, 3, 4, 5 în cadrul concertului sau până la 9 în cadrul simfoniilor. Fiecare concert, deși are un număr din motive tehnice, reprezintă o lume și lumea aceasta trebuie descoperită și, mai precis, revelată publicului.


În București, v-am urmărit ultima oară în Festivalul Enescu, dirijând Filarmonica din München, într-un excelent concert cu program Prokofiev-Hindemith, în care părea că vă simțiți ca acasă. Acum programul este mai conservator, Beethoven-Brahms. A fost alegerea dumneavoastră această formulă? Și cât de tare vă stimulează, vă inspiră?

În concertele de la București care au avut loc, cred, acum patru ani, care au fost de altfel singurele concerte făcute în București în cei 25 de ani de când am plecat din România, erau două programe și când sunt două programe… de fapt două programe fac un program: Hindemith-Prokofiev în primul și Simfonia I de Enescu și Carmina Burana în al doilea - așa că era gândit de fapt ca un arc de program pe două seri, acesta a fost conceptul privind retrospectiv. Nu am limite stilistice în ceea ce privește repertoriul - am un repertoriu foarte mare - și trebuie să spun fără falsă modestie că e un arc de 150 de ani de creație muzicală - nu am nici un fel de complexe și de opreliști de a face Ravel și Debussy la Paris, de a face Respighi la Roma, Verdi la Scala din Milano sau Beethoven și Brahms la Filarmonica din Berlin, sau Enescu în București.

În ce privește orchestra de la Lugano, dimensiunea orchestrei nu este foarte mare. Este o orchestră, dacă vreți, tipică unui oraș care nu e o mare capitală. Și atunci, limitele de repertoriu în general sunt date de numărul orchestranților - aici, 75 de oameni. Deci nu se pot face simfonii de Mahler sau simfonii de Bruckner decât în cazuri excepționale, când putem să invităm instrumentiști de la Zürich, de la Geneva sau de la Milano. Pe de altă parte, tradiția într-o orchestră este dată de prospețimea cu care sunt ținuți în repertoriu compozitorii clasici - face parte din igiena mentală a oricărui muzician să reviziteze lucrările lui Bach, repertoriul de simfonii de Mozart, de Haydn, de Beethoven sau lucrările de tinerețe ale lui Brahms, simfoniile de Mendelssohn sunt un lucru obligatoriu, așa cum orice adolescent ar trebui să citească Război și pace. Face parte din cultura care nu se poate menține decât cu exercițiul acesta de admirație și de iubire făcut în fiecare moment - mai mult asta este logica. Și de foarte multe ori se întâmplă, din păcate, pentru mici șiretlicuri de marketing - cum a fost în ultimii mulți ani toată povestea cu lecturi filologice și instrumente originale - tradiția europeană de a-l cânta pe Mozart, pe Beethoven, pe Haydn sau pe Brahms tânăr, a fost deosebit de zdruncinată. Și s-a pierdut calitatea sunetului simfonic în foarte multe cazuri, în special în orchestrele ceva mai mici. Este o reîntoarcere, dacă vreți, la ceea ce de fapt ne face să iubim muzica.


Avem un solist finlandez în concertul din 24 noiembrie, pianistul Ollie Mustonen. Cred că nu foarte multă lume din România este familiarizată cu acest nume. Cum l-ați caracteriza și recomanda pe Ollie Mustonen?

Este, fără îndoială, un pianist care face o mare carieră. Mie nu-mi place să vorbesc despre școli interpretative, pentru ca dau întotdeauna ceva de rețetar; e inutil să vă spun că reprezintă școala nordică, scandinavă de pian. Este un artist complex, e compozitor, e dirijor, este pianist și apropierea lui de concertele de Beethoven este una, aș îndrăzni să spun, aproape neoclasică. Al patrulea concert de Beethoven este, de fapt, erupția lui Beethoven în romantismul german, este cu mai mult decât un picior în lumea romantică decât este în clasicismul vienez. Or, lectura lui Ollie Mustonen este aproape de a-l replasa pe Beethoven în contextul clasic. Sigur că atunci când încerci să pui niște zăgazuri în direcția unei aspirații, folosești niște energii deosebit de interesante din punctul acesta de vedere, si, cu tehnica realmente briantă a lui Mustonen, interpretarea e foarte interesantă. Nu este deloc în direcția a ceea ce suntem obișnuiți, cu nota amintind uneori de Schumann, cu care suntem obișnuiți în interpretarea celui de-al patrulea concert de Beethoven, dar este o atitudine de o anumită prospețime și care pune pe gânduri.


Am să vă întreb spre final și ce pregătiți în continuare, dar întrebarea am să v-o adresez prin perspectiva a ceea ce aminteați mai devreme - că ați dirijat în 25 de ani o singură dată în România. De ce vă vedem atât de rar aici?

Asta este o întrebare pe care mi-o pun și eu.


De ce anume e condiționat răspunsul?

Cred că ține de calitatea așteptării, de calitatea invitației în orice caz. Nu pot să vă spun că îmi pun problema reîntoarcerii în România altfel decât mi-aș pune-o dacă mă duc să dirijez la Roma, la Paris sau la Londra, cu diferența că la Roma, la Paris și la Londra sunt invitat. În București, întotdeauna, aud chiar și de la persoanele care sunt administrativ importante - aud întotdeauna "Vai, ce păcat că nu veniți!" Da. Ce pot să spun mai mult decât atât. …Sau "Când veniți?". Nu știu. Dacă v-aș invita la mine la cină, nu cred că ați veni dacă nu v-aș invita. E un lucru foarte simplu și ține de fapt de deschidere și de eleganță și de comportament civilizat pe de-o parte, iar pe de altă parte sigur că atunci când mă duc într-un loc, mă duc putând să-mi aleg un program, putând să-mi aleg un solist, putând să fac ceea ce știu să fac eu. Eu de fapt sunt cunoscut și apreciat pentru că fac un anumit lucru bine. Dacă nu sunt invitat în condițiile în care să pot face acel lucru, devine straniu, este ca și cum îl inviți pe Michael Schumacher să ne arate ce știe să facă în Formula I și-i dai un Lăstun. Se poate, oricum va ști ceva mai mult decât alții, dar nu cred că este impostarea justă a lucrului. Nu vreau prin asta să-mi arog nici un fel de măreție, departe de lucrul acesta, mi-aș dori numai un pic de normalitate în relațiile cu viața de concert din România. Cineva mi-a atras atenția, am văzut că în Festivalul Enescu, de pildă, de câteva ediții, nume ca Angela Gheorghiu sau Radu Lupu nu sunt prezente. Și m-am întrebat de ce oare? Este foarte straniu. Suntem invitați peste tot în lume. Dar întrebările pot să continue; n-aș vrea să trăiască cineva cu senzația că eu am vreo frustrare sau vreo nostalgie legată de asta, îmi pare însă rău, realmente, când vă aud sinceritatea din glas.


Lipsa de care vorbiți este evidentă…

Știu că foarte mulți iubitori de muzică din România au acces, slavă Domnului că există Internet, că există Radio România Muzical care poate să preia transmisii, slavă Domnului că cei mai mulți oameni din România au Mezzo pe care sunt retransmise și concerte pe care le dirijez. Deci, dragostea și gândul bun pe care le pot transmite eu iubitorilor de muzică din România prin muzica pe care o fac, știu că ajung la ei. Asta trebuie să vă spun că mă umple de bucurie. Restul nu sunt decât, din nou, exerciții de birocrație ale secolului XX, transplantate în secolul XXI și, deci, un pic mai perverse.


Revenind însă la agenda dumneavoastră; pe unde puteți fi urmărit în următoarele luni?

În foarte multe locuri. Sunt la Praga cu Filarmonica cehă, sunt la Budapesta cu Filarmonica maghiară, sunt la Tokyo, sunt la Londra cu Filarmonica Regală, la Berlin cu Filarmonica din Berlin și cu Sinfonietta Filarmonicii de acolo, la München, la Sankt-Petersburg cu celebra filarmonică de acolo pentru festivalul lor din iunie, iar în a doua jumătate a anului mă întorc după un număr de ani la Metropolitan, New York, unde voi face câteva serii de spectacole. Deci, vom ține legătura. Era un reporter în România, nu-mi amintesc cum se numea, la un talk-show, care spunea "Să ținem aproape!". E o expresie nouă pentru mine, care sunt plecat de 26 de ani din țară, era o stridență a limbii, dar vă mulțumesc pentru interesul și pentru faptul că mediați între mine și public.


Să știți că noi anunțăm ceea ce faceți, chiar dacă dumneavoastră nu știți asta. Vă urmărim agenda și lumea e la curent dacă ascultă România Muzical.

Asta îmi face foarte mare plăcere. Știți, eu nu sunt decât un muzician, fac muzică și-mi doresc, ca de altfel orice artist, ca muzica mea să ajungă să fie ascultată de cât mai multă lume.

Interviu de Ștefan Costache