ACUM:
15.00
Festivalul Internațional “George Enescu” – ediția 2019
Urmează: 17.00 Concertele Radio România Muzical
Apoi: 18.30 Jazzy hour cu Berti Barbera

Cronici Înapoi

Vineri, 6 septembrie 2019, Atheneul Român - Orchestra of the Age Of Enlightenment

Bookmark and Share
Publicat: sâmbătă, 7 Septembrie 2019 , ora 19.07

LAURENCE CUMMINGS - dirijor

Gluck "Ifigenia în Taurida", operă în concert

ANNA CATERINA ANTONACCI - Ifigenia (mezzosoprană)

CHRISTOPHER MALTMAN - Oreste (bariton)

TOBY SPENCE - Pylade (tenor)

ANDREW FOSTER-WILLIAMS - Thoas (bas-bariton)

MARY BEVAN - Diane (soprană)

SOFIA LARSSON* - Femeie greacă (soprană)

MIRIAM ALLAN - Prima preoteasă (soprană)

JESSICA CALE - A doua preoteasă (soprană)

DINGLE YANDELL* - Scit (bas-bariton)

BRIAN MCALEA - Preot (bariton)

"GLUCK este unul dintre acei compozitori despre care toți au auzit, dar puțini au experimentat muzica lui în teatru.

"Orfeu și Euridice" s-a cântat ceva mai des,în versiuni puțin caudate. Despre Gluck, se știe că este reformatorul operei, dar... ce era de reformat? El a scris în franceză, dar reformele pe care le-a făcut se referă mai mult la opera italiană, la "abuzurile" italienilor... Erau cântăreți care ocupau toată scena și făceau tot felul de ornamente, într-un fel de pirotehnică vocală, pentru... spectacol.

Apoi, era prea mult balet în mijlocul operei.

Gluck a încercat să se întoarcă la principiile fundamentale ale operei, care erau fidelitatea față de text, față de situațiile dramatice și de caracterizare a personajelor - așa cum se găseau în textul original." (Sir John Eliot Gardiner,dirijor).

La 300 de ani de la nașterea lui, în 2014, lumea muzicală n-a fost în sărbătoare, așa cum se întâmplase cu un an în urmă cu aniversările Verdi-Wagner. Dincolo de "Che faro senza Euridice", ce alte arii din creația lui sunt fredonate, prin comparație cu cele ale lui Mozart, Verdi, Rossini, Puccini etc.? Greu de găsit. Curios, dacă ne gândim cât de mult a însemnat acest om pentru dezvoltarea operei ca spectacol, cât a dorit să întoarcă opera către grandoarea tragediei grecești.

Seara târziu, am așteptat în sala Atheneului ,"Ifigenia în Taurida", opera lui în 4 acte, cu rădacini în tragedia lui Euripide și un francez,Nicolas - Francois Guillard, libertist. Una dintre cele 14 opere propuse în această ediție a festivalului. O istorie în care nu găsim o poveste de iubire pasională, ci una fraternă. O raritate pentru epoca lui Gluck și pentru cele viitoare.

Preoteasă în templul zeiței Diana, în Taurida, fiică a Clytemnestrei și a regelui Agamemnon din Micene, soră a lui Oreste, Ifigenia fusese răpită de Diana, înainte ca tatăl ei să o sacrifice zeilor, pentru a putea porni războiul troian. Din visul ei, pe care îl povestește, aflăm că mama, Clytemnestra, își ucide soțul care, la rândul lui este ucis de Oreste. Visul continuă cu ea însăși omorându-și fratele și încheind o adevărată... tragedie greacă. Finalul operei vine însă în lumină, altfel decât în vis. Oreste scapă de la moartea pe care o pregătise tiranul scit Thoas și este trimis de zeița Diana în Micene ("Du-te, domnește în pace. Și du-o pe Ifigenia în Grecia impresionantă.")

Muzica lui Gluck tratează o tragedie antică și are nevoie de un tipar aparte, vocal și interpetativ. Cântăreții ar trebui să definească o anume demnitate în cânt, pentru că Ifigenia și Oreste sunt copii de sânge regal, Diana este o zeiță, Pylade se bucură de prietenia unui fiu de rege. În parte, s-a regăsit în concertul de la Atheneu, în intențiile vădite ale soliștilor. Demnitate, solemnitate, expresivitate pentru exprimarea unor sentimente umane: teamă, groază, chiar tulburare, speranță.

"Ifigenia în Taurida" se cântă în trei versiuni (franceză, italiană, germană), iar la Atheneu a fost prezentată cea franceză, originală.

Debutul operei (care nu are uvertură) a fost ales de Cummings, chiar și fără cele câteva minute orchestrale ce preced scena 1, cu aria Ifigeniei și cor, visul și rugăciunea către zeița Diana. Poate această introducere rapidă a făcut ca pentru solistă, tocmai intrarea Ifigeniei să fie ușor acoperită de sonoritatea amplă a orchestrei, lucru remediat pe parcurs.

Cu ce a venit Anna Caterina Antonacci pentru noi? Cu experiența de scenă, cu temperamentul binecunoscut, cu o expresivitate aparte. Mimica, gesturile, privirile au fost ale unei actrițe-cântărețe, recunoscută ca atare. Toate bunele intenții. Vocal, însă, am așteptat o descriere mai spectaculoasă a acestei eroine, foarte ofertantă pentru cântărețe cu un ambitus larg, cu acut strălucitor, cu căldură în voce, dispusă să lărgească o paletă de culori, în nuanțe... Doar în parte am regăsit toate acestea la Anna Caterina Antonacci... Ifigenia nu este un rol ușor, cere anumite momente dramatice, provenite din scriitura muzicală, cu salturi care pot genera efecte spectaculose, cu precizie și forță în registrul acut. Încă o dată, nu toate aceste așteptări au fost cuprinse în oferta vocală a interpretei titulare. Antonacci este însă o artistă cu mult potențial expresiv, care a îndulcit așteptările vocale.

Baritonul englez Christopher Maltman, o voce mult apreciată în lirica contemporană, cu roluri consistente și rezultate lăudabile, l-a conturat pe Oreste, nu doar cu bune intenții, ci și cu reușite. Expresiv și el, oferind poate cea mai generoasă linie cantabilă dintre toți, cu simț dramatic autentic, a făcut din fratele eroinei un personaj cu trăiri intense, recuperate din scenele cu sora Ifigenia și mai ales, în cele cu prietenul Pylade.

Pe Toby Spence, un alt engelz, tenor, l-am cunoscut deja în ediții trecute de festival și l-am regăsit cam cum îl știam... un muzician implicat, rezonând cu personajul său, Pylade, un tânăr gata de sacrificiu de dragul prieteniei.

Tiranul, regele sciților, a fost... tiranic. Incisiv, sigur pe cântul său, bas-baritonul englez Andrew Foster-Williams a intrat în scenă ca primă voce masculină și a dat tonul... cum se cuvine, în așteptarea cuplului Oreste-Pylade. Am remarcat la el reale capacități dramatice, un cânt energic și un glas cu abilități evidente pentru roluri... de temut.

Diana a fost soprana britanică Mary Bevan. A venit cu prospețimea vârstei si a glasului, binevenite în tensiunea din finalul operei, poruncind încetarea conflictului dintre sciți și greci. După repertoriul baroc, dragostea ei (mărturisită) pentru "fetele" Mozart, eroinele din opere, am regăsit-o în vocea luminoasă, caldă, dar fermă în expresie, ca o adevărată zeiță.

Ultimul cuvânt l-a avut ansamblul. The Age of Enlightenment, cor și orchestră, conduși de experimentatul Laurence Cummings au adus energie, calm, liniște, furtună (de sentimente), emoție, speranță și un final în apoteoză:"O zi mai curată strălucește asupra noastră". Ansamblu suplu în execuție, rezonând imediat cu dirijorul, capabili de incisivitate, energici în expunere, dar și cu abilități pentru interiorizare, dacă sensul muzicii era acesta.

A fost o seară interesantă, iar recuperarea acestei mari partituri, opera "Ifigenia în Taurida", pentru publicul românesc, s-a dovedit, prin succesul la public și... necesară.


Mihaela Soare