ACUM:
17.00
Perpetuum mobile
Actualitate, muzică bună, educație și ... un tonus optimist la final de zi.
Urmează: 18.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 18.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Renașterea (III)

Bookmark and Share
Publicat: sâmbătă, 20 Iunie 2015 , ora 15.35

Figura tenebroasă a Renașterii italiene

Imaginați-vă pentru câteva clipe atmosfera încărcată din capela privată, abia terminată în 1592, a Contelui din Venosa, prinț de Conza. Se spune că pe pereții ei sumbri era așezată o pictură în care Fecioara Maria înconjurată de sfinți și îngeri arătau acuzator către el, Gesualdo da Venosa, în timp ce flăcările purgatoriului ardeau sub picioarele sale. Cât de teribile și acute trebuie să-i fi fost frământările sufletești și mai ales regretele? Despre convulsiile sale interioare mărturisește toată muzica lui, unică în istoria artei sunetelor, așa cum unic și infricoșător i-a fost destinul. Probabil că în momentele sale de rugăciune gândul i se îndrepta des către Sfânta Maria, cea căreia i-a dedicat motetul "Ave dulcissima Maria", una dintre cele mai frumoase lucrări religioase compuse de nobilul napoletan.

Originile lui Gesualdo da Venosa erau ilustre, mama sa, Girolama, fiind nepoata Papei Pius al IV-lea, în timp de unchiul, cardinalul Carlo Borromeo a fost sanctificatt după moarte. Premise cât se poate de luminoase și pioase, nu-i așa? Ei bine, se pare că, deși profund religios, Gesualdo nu a pregetat să-și ucidă frumoasa soție și pe amantul acesteia în momentul în care i-a suprins iubindu-se, flagrant pe care, de altfel, îl plănuise cu atenție, împreună cu servitorii săi. Fiind nobil, legile i se supuneau, așa că singura pedeapsă pentru acest gest i-a rămas, probabil, și cea mai nemiloasă, propria conștiință. Dincolo de aceste detaliile biografice sângeroase, Gesualdo a fost un compozitor genial aproape necunoscut până în secolul XX, când Igor Stravinski i-a descoperit madrigalele și l-a readus, astfel, într-o binemeritată atenție. Gesualdo este mai mult decât un inovator pe plan muzical, el spulberă cu nonșalanță toate regulile comun acceptate până atunci. A făcut-o, de altfel, și în propia viață, ce l-ar fi oprit pe teren muzical? Cum își putea oare zugrăvi sonor coșmarurile sufletești decât prin ciocniri violente de disonanțe, sunete ce li s-au părut probabil de nesuportat urechilor din secolul al XVI-lea și care par mai degrabă desprinse din perioada contemporană.

Ca orice gen supus evoluției, vine un moment în care desăvârșirea își consumă toate resursele și se revarsă în disipare, generând mici cataclisme sonore care îi periclitează chiar existența. Rezultatul este fie dispariția, fie, în cel mai fericit caz, transformarea în altceva. Așa s-a întâmplat și cu madrigalul, la care primele semne de degenerare, dacă putem spune așa s-au făcut simțite mai clar la Orlando di Lasso și Luca Marenzio pentru ca în creația lui Gesualdo să-și consume și ultimele limite. Subiectele madrigalelor lui Gesualdo au o tușă pronunțat expresionistă, gravitând în jurul morții și al iubirii, categorii percepute simultan și generatoare de extaz violent și tragic. Gestul crimei săvârșite din iubire și ură îl va urmări acuzator întreaga existență. A și murit, de altfel, în singurătatea propriului său castel, unele zvonuri mai recente sugerând chiar că ar fi fost omorât de cea de-a doua soție, exasperată de o căsnicie violentă și plină de abuzuri.

Monteverdi - un simbol renascentist imponderabil din punct de vedere stilistic

Prin Gesualdo da Venosa și Claudio Monteverdi Renașterea italiană își epuizează definitiv resursele și își întoarce fața către noi orizonturi, cele ce în curând vor defini Barocul muzical. Aflați în această fază de imponderabilitate stilistică, cei doi autori pot fi definiți dar nu se lasă lesne catalogați, ei reprezintă excepții și, în cazul particular al lui Gesualdo, reprezintă chiar scandalul în cel mai sordid înțeles al său. Fără să fie la fel de violent ca Gesualdo în expresia muzicală, Monteverdi și-a scandalizat totuși contemporanii prin folosirea bruscă a disonanțelor și prin neglijarea conștientă a regulilor contrapunctice. A existat chiar și un scandal în epocă între Monteverdi și Giovanni Artusi, teoretician și compozitor, care l-a atacat pe Monteverdi pentru felul mult prea liber în care-și gândea disonanțele și limitele contrapunctice. Răspunsul lui Monteverdi a fost clar și definitiv: viziunea sa componistică nu se mai putea încadra în așa numită muzică veche, de sorginte palestriniană, în care textul era subordonat muzicii. Noua muzică sau Stilo moderno, în viziunea lui Monteverdi, punea în prim plan mesajul, textul, pentru acesta putând fi făcute orice concesii și încălcări de reguli polifonice. De fapt, distanțându-se critic de sistemul modal, Monteverdi pregătea astfel terenul sistemului ce va marca secole de-a rândul scriitura muzicală europeană, cel tonal și, mai ales, omofon. Madrigalele sale sunt închinate iubirii în aspectele sale totale, Monteverdi exacerbând sentimentul de senzualitate și știind să zugrăvească într-un mod unic toate micile dar esențialele gesturi și oftaturi ale amorului. Vorbim despre o expresivitate înălțată la rang de artă într-un gen perceput din ce în ce mai virtuoz din punct de vedere interpretativ, în care textul determină de fapt muzica - iată câțiva pași decisivi către genul operei, mai ales că o parte dintre madrigalele sale erau acompaniate instrumental, așa numitele madrigale concertante.

Ioana Marghita