ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Musica viva Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Apoi: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Arta sonoră instrumentală în secolul al XVIII-lea

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 26 Iunie 2015 , ora 11.07

Măiestria lutierilor italieni

Iată-ne din nou astăzi în fața spațiului italian, de această dată al celui muzical instrumental din secolul al XVIII-lea, o perioadă marcată de instrumentele cu arcuș, în general. Antonio Stradivari este numele cu care este asociată, în general, suprema măiestrie în ceea ce privește construcția de instrumente muzicale, fiindcă Stradivari a fost acela care a stabilit dimensiunile și raporturile ideale între părțile viorii în urma unei căutări de o viață, rezultatele muncii sale fiind și astăzi norme de lucru pentru lutieri. În atelierul său situat în Piața San Domenico din Cremona maestrul italian a făurit cele mai valoroase viori, în așa-numita "Perioadă de Aur", între 1700 și 1730. Stradivari a însemnat încununarea efortului de aproape două secole al întregii bresle de lutieri italieni, care a mai dat artiști remarcabili între care Giovanni Grancino, Carlo Giuseppe Testore, Matteo Goffriller, Domenico Montagnana, membri ai familiei Bergonzi sau ai familiei Guarneri, în frunte cu Giuseppe Guarneri. În istoria muzicii este imposibil de cuantificat obiectiv aportul marilor lutieri care și-au pus întreaga măiestrie în acest mic instrument din lemn numit vioară. Fără îndoială, însă, artiști precum Vivaldi, Corelli, Bach, Beethoven, Sarasate, Wieniawski și mulți alții au avut doar de câștigat de pe urma spectacolului sonor oferit de cele mai bune viori italiene.

Personalități ale Barocului târziu

Alături de Antonio Vivaldi sau "preotul roșu", cum mai era numit datorită culorii părului. încă două nume componistice au influențat decisiv cursul muzical al secolului al XVIII-lea: Arcangelo Corelli, despre care am vorbit intr-o ediție trecută și Giuseppe Torelli. În perioada barocă, lucrările concertante pentru două sau mai multe instrumente ofereau compozitorilor o interesantă paletă combinatorie din punct de vedere timbral. Desigur că cel mai influent și prolific compozitor de concerte a fost Antonio Vivaldi, cu un număr de 4oo de lucrări de gen. Contribuția lui Giuseppe Torelli în dezvoltarea concertului grosso și mai ales a concertului pentru instrument solist este însă de asemenea importantă. Să ascultăm în continuare concertul său pentru trompetă în Re Major, trompeta fiind un instrument preferat în creația compozitorului italian.

Un alt nume important în Italia secolului al XVIII-lea a fost Giuseppe Tartini, de altfel primul proprietar cunoscut al unei viori Antonio Stradivari făurită în 1715. Talentul violonistic al lui Tartini a devenit legendar, ca și dorința sa continuă de perfecționare. Se spune că după ce l-a auzit pe Francesco Maria Veracini, un alt virtuoz al epocii, Tartini a fost atât de impresionat de tehnica acestuia, dar și atât de dezamăgit de propria sa măiestrie, încât s-a izolat imediat în cameră și a început să exerseze ore-n șir. Această perseverență a fost răsplătită cinci ani mai târziu, în 1721 când a fost numit maestru de capelă la Basilica Sf. Anton din Padova. Multe legende au circulat în jurul numelui lui Tartini datorită celui mai cunoscut opus al său, sonata Trilul diavolului, a cărei dificultate extremă părea de-a dreptul demonică pentru contemporanii lui. De altfel nici în prezent lucrarea nu este ușor de interpretat, fiind o provocare pentru orice interpret de elită. S-a spus că Tartini ar fi avut 6 degete la mâna stângă și astfel ar fi realizat mai ușor trilurile scrise în partitură, s-a spus de asemenea că lucrarea i-a fost inspirată de un vis în care însuși Diavolul cânta acele triluri la capul patului - cert este că Sonata a rămas până astăzi în repetoriu nu numai datorită acestor legende, ci și valorii sale muzicale.

Apariția clasicismului

Secolul al XVIII-lea a însemnat și apariția principiilor clasice, la care compozitorii italieni nu puteau fi indiferenți. Dintre aceștia, Muzio Clementi pe terenul pianului a dobândit rapid, încă din timpul vieții o recunoaștere internțională. Datorită lui tehnica pianistică s-a debarasat de convențiile specifice vocabularului muzical clavecinistic. De fapt, el poate fi considerat părintele sonatei pentru pian și, nu întâmplător, lucrările sale au avut o influență atât de importantă asupra Ludwig van Beethoven.

Un alt nume semnificativ pentru clasicismul italian a fost Luigi Rodolfo Boccherini compozitor și violoncelist, reprezentant al stilului galant. Deși Boccherini este considerat un continuator al principiilor lui Haydn, nu poate fi privit totuși doar ca un simplu epigon pe terenul clasic. Mai ales în cvartetele sale de coarde, Boccherini, spre deosebire de Haydn acordă un rol mult mai important violoncelului, instrumentul său de suflet, care la părintele clasicismului avea doar un rol de acompaniament. Stilul său melodic este luminos, foarte inventiv din punct de vedere muzical și ritmic și are multe influențe din sfera tradiției chitarei - o rezultantă a anilor petrecuți pe teren spaniol.