ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 22.30 Interpretul zilei (R) Marile nume din prezent și din trecut.
Apoi: 23.30 De 10 ori despre... romantism (R) Un serial de inițiere, mai ales, pentru tinerii ascultători.

Cronici Înapoi

Opera din Iași a împlinit 58 de ani

Bookmark and Share
Publicat: marți, 4 Noiembrie 2014 , ora 13.47

În urmă cu 58 de ani, superba clădire a Teatrului Național din Iași a găzduit, în 3 noiembrie, primul spectacol al noul înființatei Operei Române din orașul moldav, publicul urmărind Tosca de Puccini în regia semnată de Hero Lupescu, invitat de la București. Producția a figurat de atunci în repertoriul curent al teatrului liric, până când, în 2011, aniversarea a 55 de ani de existență a adus și o altă montare a celebrei lucrări, prezentată în viziunea destul de ciudată a bulgarului Ognian Draganoff, readusă pe scenă și acum, exact în 3 noiembrie, pentru a onora prin acest titlu-simbol încă un an împlinit în lungul șir al celor care, în timp, au adunat atâtea reușite, dificultăți și speranțe regăsite în performanțe artistice adesea remarcabile, depășind problemele de tot felul, văzute sau nevăzute de către melomani.

Concepută într-o manieră tradițională, păstrând atmosfera epocii în care a fost gândită de Sardou, "preluată" de compozitor, cu decoruri ușor stilizate și costume de secol XIX, montarea suferă însă prin destule nonsensuri și "recitiri" surprinzătoare, glorificându-l și în primul act și în final pe... tiranul Scarpia, dar ca aspect arată bine (scenografia Boris și Tzvetanka Stoinov), iar distribuția din acea seară a alăturat glasuri adecvate personajelor întrupate, soliștii având și prezența scenică necesară. Astfel, în rolul titular, Simona Titeanu a evoluat cu acuratețe și sensibilitate, vocea sa dovedindu-se și de această dată potrivită scriiturii pucciniene, atent condusă, reliefând sensurile textului cu o expresivitate "prelungită" și în jocul de scenă, credibil, nesofisticat, respectând, desigur, și cerințele regizorale, ceea ce ar explica, spre exemplu, alergările repetate în jurul mesei din actul II... Partener i-a fost tenorul Bogdan Zahariea, revenind pe scena unde a făcut primii pași înainte de a deveni solist al Operei din Timișoara, foștii colegi reîntâlnindu-l astfel în ipostaza de oaspete special, etalându-și timbrul superb și acutul uneori spectaculos, experiența dobândită în ultimii ani permițându-i frazarea și cântul pe coordonatele cerute de opera italiană, precum și mișcarea dezinvoltă, cu atitudini și gesturi ce par firești în derularea acțiunii, beneficiind și de o charismă aparte; poate că în acea seară a fost mai precaut, fără anvergura vocală obișnuită și atât de apreciată, poate cu anume căutări în emiterea zonelor de pasaj, dar a reușit să fie un adevărat și romantic pictor Mario Cavaradossi, înflăcărat, cuceritor și implicat în relația cu personajele din jur, cu momente de reală frumusețe, aplaudate de publicul ce invada sala. Baritonul Oleg Ionese (de la Opera din Cluj) a reapărut, ca și la premiera din 2011, în rolul Scarpia, potrivit și ca înfățișare și ca tip de voce "neagră", cu o duritate de această dată mai temperată, ca și penetranța ei de altfel, intrând "în pielea" temutului șef al poliției romane cu aplomb și multă siguranță de sine, respectând, la rândul său, indicațiile de mișcare pe care le-a lucrat cu Draganoff, pe linia unui personaj dur, frust, poate chiar grobian. Și în celelalte roluri au apărut soliști care le-au întrupat și în 2011, bas-baritonul Octavian Dumitru reeditând succesul unui Angelotti bine rezolvat vocal și ca joc, purtând însă redingota, jobenul sau cămașa impecabile, deși consulul evadase dintr-o cruntă închisoare (dar... opțiunile regizorale trebuie respectate), Iulian Sandu redevenind Sacristanul, cu accente de umor agreabile și o voce bună, baritonul Eduard Sveatchievici fiind din nou un convingător Sciarrone, tenorul Andrei Apreotesei preluând rolul Spoletta cu seriozitate și precizie, alături de aceiași Victor Zaharia (Temnicerul), Traian Hudumeac (Roberti), episodicul Păstor "dublându-se" prin interpretarea partiturii de către copiii Daria-Alexandra Bârzu și Ștefan Gheorghe.

Corul (pregătit cu rigoare de către Manuel Giugula) a sunat omogen și amplu, jucând convingător, ca și corul de copii (dirijor Raluca Zaharia), foarte bine pus la punct și entuziast (nu am înțeles de ce trebuiau să țipe la intrarea lui Scarpia - parcă e... prea mult) balerinii-măști-spirite ale răului l-au înconjurat pe Scarpia într-o coregrafie expresivă, iar orchestra a avut densitate și suplețe, cu o nuanțare diversă, sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea care, cu o gestică largă și sugestivă, a asigurat unitatea logică a "curgerii" partiturii, adaptându-se prompt la fluctuațiile de tempo sau chiar de ritm apărute în special în primul act, așa încât, la final, melomanii au ovaționat îndelung un spectacol pus la punct și atractiv deopotrivă în plan vizual și muzical.

Iar după urările adresate, la ceas aniversar, de către managerul Beatrice Rancea, deja tradiționalele confetti aurii au inundat sala și scena, spre încântarea tuturor, amplificând sentimentul de sărbătoare a Operei ieșene care, la 58 de ani, își dorește, desigur, tinerețea perpetuă.

Anca Florea