În urmă cu 58 de ani, superba clădire a Teatrului Naţional din Iaşi a găzduit, în 3 noiembrie, primul spectacol al noul înfiinţatei Operei Române din oraşul moldav, publicul urmărind Tosca de Puccini în regia semnată de Hero Lupescu, invitat de la Bucureşti. Producţia a figurat de atunci în repertoriul curent al teatrului liric, până când, în 2011, aniversarea a 55 de ani de existenţă a adus şi o altă montare a celebrei lucrări, prezentată în viziunea destul de ciudată a bulgarului Ognian Draganoff, readusă pe scenă şi acum, exact în 3 noiembrie, pentru a onora prin acest titlu-simbol încă un an împlinit în lungul şir al celor care, în timp, au adunat atâtea reuşite, dificultăţi şi speranţe regăsite în performanţe artistice adesea remarcabile, depăşind problemele de tot felul, văzute sau nevăzute de către melomani.

Concepută într-o manieră tradiţională, păstrând atmosfera epocii în care a fost gândită de Sardou, "preluată" de compozitor, cu decoruri uşor stilizate şi costume de secol XIX, montarea suferă însă prin destule nonsensuri şi "recitiri" surprinzătoare, glorificându-l şi în primul act şi în final pe... tiranul Scarpia, dar ca aspect arată bine (scenografia Boris şi Tzvetanka Stoinov), iar distribuţia din acea seară a alăturat glasuri adecvate personajelor întrupate, soliştii având şi prezenţa scenică necesară. Astfel, în rolul titular, Simona Titeanu a evoluat cu acurateţe şi sensibilitate, vocea sa dovedindu-se şi de această dată potrivită scriiturii pucciniene, atent condusă, reliefând sensurile textului cu o expresivitate "prelungită" şi în jocul de scenă, credibil, nesofisticat, respectând, desigur, şi cerinţele regizorale, ceea ce ar explica, spre exemplu, alergările repetate în jurul mesei din actul II... Partener i-a fost tenorul Bogdan Zahariea, revenind pe scena unde a făcut primii paşi înainte de a deveni solist al Operei din Timişoara, foştii colegi reîntâlnindu-l astfel în ipostaza de oaspete special, etalându-şi timbrul superb şi acutul uneori spectaculos, experienţa dobândită în ultimii ani permiţându-i frazarea şi cântul pe coordonatele cerute de opera italiană, precum şi mişcarea dezinvoltă, cu atitudini şi gesturi ce par fireşti în derularea acţiunii, beneficiind şi de o charismă aparte; poate că în acea seară a fost mai precaut, fără anvergura vocală obişnuită şi atât de apreciată, poate cu anume căutări în emiterea zonelor de pasaj, dar a reuşit să fie un adevărat şi romantic pictor Mario Cavaradossi, înflăcărat, cuceritor şi implicat în relaţia cu personajele din jur, cu momente de reală frumuseţe, aplaudate de publicul ce invada sala. Baritonul Oleg Ionese (de la Opera din Cluj) a reapărut, ca şi la premiera din 2011, în rolul Scarpia, potrivit şi ca înfăţişare şi ca tip de voce "neagră", cu o duritate de această dată mai temperată, ca şi penetranţa ei de altfel, intrând "în pielea" temutului şef al poliţiei romane cu aplomb şi multă siguranţă de sine, respectând, la rândul său, indicaţiile de mişcare pe care le-a lucrat cu Draganoff, pe linia unui personaj dur, frust, poate chiar grobian. Şi în celelalte roluri au apărut solişti care le-au întrupat şi în 2011, bas-baritonul Octavian Dumitru reeditând succesul unui Angelotti bine rezolvat vocal şi ca joc, purtând însă redingota, jobenul sau cămaşa impecabile, deşi consulul evadase dintr-o cruntă închisoare (dar... opţiunile regizorale trebuie respectate), Iulian Sandu redevenind Sacristanul, cu accente de umor agreabile şi o voce bună, baritonul Eduard Sveatchievici fiind din nou un convingător Sciarrone, tenorul Andrei Apreotesei preluând rolul Spoletta cu seriozitate şi precizie, alături de aceiaşi Victor Zaharia (Temnicerul), Traian Hudumeac (Roberti), episodicul Păstor "dublându-se" prin interpretarea partiturii de către copiii Daria-Alexandra Bârzu şi Ştefan Gheorghe.

Corul (pregătit cu rigoare de către Manuel Giugula) a sunat omogen şi amplu, jucând convingător, ca şi corul de copii (dirijor Raluca Zaharia), foarte bine pus la punct şi entuziast (nu am înţeles de ce trebuiau să ţipe la intrarea lui Scarpia - parcă e... prea mult) balerinii-măşti-spirite ale răului l-au înconjurat pe Scarpia într-o coregrafie expresivă, iar orchestra a avut densitate şi supleţe, cu o nuanţare diversă, sub bagheta lui Gabriel Bebeşelea care, cu o gestică largă şi sugestivă, a asigurat unitatea logică a "curgerii" partiturii, adaptându-se prompt la fluctuaţiile de tempo sau chiar de ritm apărute în special în primul act, aşa încât, la final, melomanii au ovaţionat îndelung un spectacol pus la punct şi atractiv deopotrivă în plan vizual şi muzical.

Iar după urările adresate, la ceas aniversar, de către managerul Beatrice Rancea, deja tradiţionalele confetti aurii au inundat sala şi scena, spre încântarea tuturor, amplificând sentimentul de sărbătoare a Operei ieşene care, la 58 de ani, îşi doreşte, desigur, tinereţea perpetuă.