ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30 Sunete contemporane Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Apoi: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Interviuri Înapoi

Interviu cu pianista Elisabeth Leonskaja

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 22 Ianuarie 2020 , ora 13.47


Celebra pianistă Elisabeth Leonskaja a primit Live Achievement Award la ediția din 2020 a premiilor ICMA anunțate pe 21 ianuarie 2020. "Elisabeth Leonskaja este unul dintre acei rari muzicieni care par să transcendă timpul în care trăiesc: o muziciană pentru eternitate, una dintre ultimele din marea școală rusă, o imensă artistă a cărei umilință superioară intelectuală în fața muzicii i-a adus o reputație universală. Înregistrările ei recente cu sonate de Schubert - atât de vii și de concentrate - arată că ea nu-și repetă interpretările anterioare, dar continuă să-și reîmprospăteze viziunea asupra marelui repertoriu." - aceasta este motivarea juriului, din care face parte și Radio România Muzical. Elisabeth Leonskaja însăși subliniază legătura sa specială cu România.

Am fost onorați să observăm că atunci când vorbiți despre România, despre Festivalul Enescu și despre oamenii de aici, o faceți cu o căldură specială. Vă simțiți legată de aceste locuri ?

Sigur că da, pentru că, totuși, viața mea profesională a început aici. Aveam 18 ani când am venit în România și am primit primul premiu. Acesta mi-a deschis toate posibilitățile. În primul rând, pe vremea aceea eu nu eram încă admisă la Conservatorul din Moscova și, cucerind acest premiu, m-au primit fără examen. De asemenea, atunci au început și concertele în activitatea mea. De ce revin în acest oraș? Eu consider că Festivalul Internațional "George Enescu" este unul dintre cele mai îmbucurătoare și umane festivaluri. Nu am mai văzut să fie organizate festivaluri pentru oameni, special pentru oameni, nu social live, unde oamenii vin să se arate. Dar aici este impresionant felul cum ascultă publicul muzica, cum aceste inimi se deschid pentru receptarea totală a muzicii și a ceea ce este cel mai pur în ea.

Pianiștii, spre deosebire de toți ceilalți muzicieni, nu își pot lua instrumentul cu ei atunci când susțin un recital sau un concert. Dumneavoastră ați cântat pe multe piane și probabil că aveți anumite preferințe, în privința sonorității și a "tăriei" claviaturii. Ce fel de piane vă plac?

În ziua de azi, Steinway & Sons, în orice caz, este cel mai bun instrument. Acest lucru poate fi înțeles și din perspectivă istorică pentru că, după război, când, practic toate fabricile de piane, mai ales în Germania, și-au închis activitatea din cauză că au fost bombardate, Steinway a continuat să producă. De aceea, ei au cel puțin 20-30 de ani de experiență în plus pe marea scenă. Și acest lucru contează foarte mult. Sigur, mai sunt instrumente frumoase. Vechile piane, de exemplu, sunt uluitoare, dar în sălile mari ele nu vor face față. Dar pot să vă spun că Fazioli deși face foarte puține instrumente, unele dintre ele sunt minunate. Yamaha lucrează foarte serios. Poate în Europa nu ajung cele mai bune exemplare, dar când am fost în Japonia am cântat pe instrumente excelente.

În mod obișnuit pe ce pian studiați?

Mie mi-e indiferent. Mă întrebam pe ce pian studiază bunul meu prieten, Radu Lupu, pe care îl știu din Conservator, și, și după aceea am înțeles că el, de fapt, e un adevărat muzician, îi este indiferent pe ce pian studiază. Acasă eu am un mic Yamaha și un Steinway, dar imi este indiferent. Acum pot chiar să studiez pe un pian bun electric, dacă nu găsesc altceva, mai ales ca să parcurg textul. În momentul de față, de studiat, repet, de studiat, pentru că în concerte sunt foarte pretențioasă, pot să studiez pe orice instrument.

Cât timp petreceți în fața pianului pe zi?

Când sunt texte noi, foarte mult, pentru că eu învăț foarte lent. Memorez încet, poate pentru că încerc din start să gândesc ce muzică cânt și de aceea acest prim proces este foarte lent. Asta mă supără foarte mult, dar aici nu e nimic de făcut. Și în momentul în care încep să stăpânesc acest prim proces, instrumentul nu îmi mai este obligatoriu necesar.

Într-un interviu anterior, ați amintit faptul că dirijorul Sandor Vegh a spus despre Sviatoslav Richter, pianistul pe care l-ați simțit întotdeauna atât de apropiat de inima dumneavoastră că "greșea, așa cum greșesc cei mari". Ce înseamnă să faci greșeli, atunci când ajungi la un asemenea nivel al performanței, ca în cazul lui Richter sau al dumneavoastră? Vi se întâmplă "să greșiți" vreodată?

La această întrebare eu pot să vă răspund printr-un scurt proverb rusesc. Vă voi explica după aceea ce am în vedere. "Și pe soare sunt pete". Greșelile nu înseamnă neapărat note false. Se zice că Beethoven nu se supăra niciodată pe elevii lui când aceștia greșeau o notă. El spunea că acest lucru e o întâmplare. Să greșești stilul compozitorului, să greșești lectura textului, ceea ce stă ascuns în spatele lui, acestea sunt adevăratele greșeli. Și Richter nu făcea niciodată asemenea greșeli.

Vă amintiți un moment special pe care l-ați petrecut în compania lui Richter?

Au fost foarte multe și foarte variate momente. Au fost foarte multe momente, care pur și simplu s-au unit într-un singur lucru, și dacă ar trebui să îl denumesc cu un cuvânt aș spune "lumină", "luminos".

În activitatea dumneavoastră, pentru că ați spus că nu vă place cuvântul "carieră" ați abordat marile opusuri pianistice. Ați fost interesată vreodată de depășirea cadrului tradițional, în a interpreta de exemplu lucrări de muzică contemporană pentru pian preparat, jazz sau muzică de film?

Nu, eu nu cred că aș avea aptitudini pentru așa ceva și, apoi, probabil că nu am avut nici timp.

Marile opusuri pianistice, prezente în repertoriul dumneavoastră, în mod firesc au cunoscut și alte interpretări de referințe. De-a lungul timpului au existat pianiști cu a căror sensibilitate să simțiți că rezonați?

Da. Sigur. V-am spus de pianistul Radu Lupu. Noi ne vedem foarte rar, dar prietenia noastră este foarte solidă. L-am cunoscut imediat după venirea mea în Moscova după concurs. Și el învăța acolo. Și de atunci ne leagă o foarte frumoasă relație de prietenie. Sigur că mai am și alți prieteni. Am un respect profund pentru toți colegii mei pianiști și sunt mereu deschisă pentru prietenie, pentru schimbul de experiență.

În momentul în care construiți o piesă muzicală, îi asociați un scenariu, o poveste?

Nu mereu. Desigur apar paralele, pentru că, dacă interpretezi formal muzica se cheamă academism, este foarte frumos, este minunat dar acest lucru e posibil să nu se transmită publicului. Iar dacă eu am în mine un anumit tablou, acesta trebuie să fie ceva care are legătură cu viața, cu ceea ce am trăit, nu direct, ci în general în percepția lumii, percepția creației.

Preferați recitalurile solo sau concertele cu orchestră? De ce?

E foarte greu să spun. Îmi place foarte mult să cânt și cu cvartet și cu orchestră. Dar este cu totul altceva. Iar, totuși, când cânt într-un recital, acest timp muzical, acea contemplație, îmi aparține doar mie, este tempoul meu, este pulsul meu, este ritmul meu. Când cânt cu orchestra, trebuie, cel puțin la început, să uit acest lucru. Trebuie să primesc pulsul orchestrei. Eu nu pot schimba pulsul ansamblului. Orchestra este totuși un bloc imens, viu, care există, are dreptul la a exista în ritmul propriu, în pulsul propriu. Eu trebuie să accept acest lucru. Este un fapt de viață, un fapt al momentului respectiv de viață, dacă eu nu voi accepta acest lucru, nu va ieși nimic. Și toate acestea eu le-am înțeles odată cu acumularea experienței. Ca tineri muzicieni, noi adesea venim și spunem: iată partitura, vă rog să mă acompaniați. Și totuși creațiile mari nu au fost scrise în maniera asta, nu-i așa?

Dacă ar fi să aveți din nou 18 ani, ați porni pe același drum, al performanței pianistice?

Probabil că da. Știți... este un drum fără sfârșit. Vorbeam cu un prieten vechi de aici din Bucuresti, despre cum îmi zicea odată David Oistrah: "am înregistrat de trei ori toate sonatele lui Beethoven și niciodată nu m-am plictisit". Și ca studentă nu am înțeles de ce vorbea el de plictiseală. Acum am înțeles ce a avut în vedere. Și atunci am zis și eu: "știi, eu cânt la pian de atâția ani... dar nu m-am săturat încă". Da, este un lucru fără sfârșit.


Interviu de Monica Isăcescu - Radio România Muzical. Traducerea: Bogdan Clempuș.