ACUM:
17.00
Concertele Radio România Muzical
Urmează: 18.30 Jazzy hour cu Berti Barbera
Apoi: 19.30 Festivalul Internațional “George Enescu” – ediția 2019

Cronici Înapoi

Festivalul Enescu 2019. Orchestra Filarmonicii din Berlin – concerte cu final neașteptat

Bookmark and Share
Publicat: luni, 2 Septembrie 2019 , ora 11.53


31 august și 1 septembrie: primele două concerte din seria Marile orchestre ale lumii” a festivalului Enescu, cu mult-așteptata orchestră a Filarmonicii din Berlin, care revine la București după evoluția din 2015 din cadrul aceluiași festival. Concertele de la București sunt printre primele pe care filarmonica berlineză le susține alături de noul lor dirijor șef, Kiril Petrenko, care și-a inaugurat directoratul cu un concert susținut în fața porții Brandenburg din Berlin, pe 25 august 2019.

Evident, interesul tuturor a fost mare; asemenea, și frustrarea că muzicienii germani nu au permis difuzarea concertelor nici la radio, nici tv, nici online, nici măcar înregistrarea acestora. Nu s-a permis nici realizarea de fotografii, nici accesul în culise. Așa că doar cei care au fost la Sala Palatului sâmbătă și duminică au putut asculta și aprecia concertele Filarmonicii din Berlin.

Și au fost două seri surprinzătoare, cel puțin pentru mine, pentru că nu am mai descoperit aceeași orchestră ca în urmă cu patru ani la București. Alt sunet, altă omogenitate, altă concepție – o schimbare, și nu neapărat în sensul bun al cuvântului.

În programul primului concert: Rapsodia română nr. 2 de George Enescu și Simfonia a IX-a de Beethoven – aceasta din urmă cântată și la Berlin, Lucerna și Salzburg în zilele anterioare. Sigur, nu putem avea pretenția ca o orchestră străină să înțeleagă și să trăiască muzica de sorginte folclorică românească din rapsodia lui Enescu, însă totuși așa nu se justifică răceala sau poate, neimplicarea, cu care a fost abordată această partitură cu o muzică, totuși, atât de vibrantă.

Sigur, ne așteptam la o interpretare explozivă a Simfoniei a IX-a de Beethoven, unul dintre punctele forte din repertoriul Orchestrei Filarmonicii din Berlin, specializată în repertoriul german. Însă, în mod surprinzător, nu am putut să nu remarc decalajele între partide și în cadrul partidei, sunetul neomogen, micile scăpări de la corn. Dar mai ales, tempo-urile neconvingătoare, alese intenționat mai lente de către dirijor, lipsa unei construcții coerente; dirijorul părea că baletează într-o lume a lui, preocupat numai de nuanțe fie foarte mari, fie foarte mici, fără construcție între ele. Partea a IV-a a fostinterpretată alături de Corul Filarmonicii George Enescu, pregătit de Iosif Ion Prunner și de 4 soliști: soprana Marlis Petersen, mezzosoprana Elisabeth Kulman, tenorul Benjamin Bruns și basul Kwangchul Youn. Prima intervenție a basului nu a fost prea convingătoare – sonoritate capreto prea pronunțată, însă apoi, grupul solistic a confirmat calitatea internațională cunoscută. Bine s-a prezentat și corul filarmonicii bucureștene, fiind cunoscută țesătura dificilă a partiturii, și mai mult tensionată de coroanele ample cerute de dirijor. Sigur, Oda bucuriei este înălțătoare, unul dintre cele mai cunoscute momente din istoria muzicii; totuși, nu a ridicat publicul în picioare, așa cum s-a întâmplat de atâtea alte ori în festivalul Enescu.

A doua zi, pe 1 septembrie, am ascultat Concertul pentru vioară și orchestră de Arnold Schonberg în debutul serii. Solista, de origine moldoveană, Patricia Kopatchinskaja, este o violonistă excepțională, recunoscută pentru versiunile sale vibrante și ieșite din comun. A pus multă pasiune și dedicare în interpretarea partiturii lui Schonberg, însă lucrarea rămâne totuși un exercițiu steril intelectual, mai curând decât un mare concert, chiar și în contextul mai frământat al muzicii din prima jumătate a secolului XX. Răspunzând aclamațiilor publicului, Patricia Kopatchinskaja a propus și un bis, anunțând în limba română că îl dedică violonistului Laurențiu Dincă, singurul român din filarmonica berlineză, care chiar în ziua de 1 septembrie aniversa 35 ani de activitate în cadrul orchestrei. Alături de Laurențiu Dincă a interpretat Baladă și joc de Gyorgi Ligeti, având la bază două melodii populare românești: în fine, am simțit un fior de emoție reală.

În partea a doua, Kirill Petrenko a condus Simfonia a V-a de Ceaikovski – care mi s-a părut cel mai bine realizată din tot ce a interpretat filarmonica berlineză la București; în parte, și datorită partiturii, care în sine, este atât de frumoasă și, inevitabil, suscită emoție. Însă, nu puteam să nu remarc aceleași atacuri desincronizate, micile inexactități, inabilitatea dirijorului de a realiza linii ample sau de a le solicita, o concepție care mi s-a părut îmbătrânită și lipsită de perspectivă, ca și cum dirijorul intenționat vroia să țină orice emoție sub capac – lucru care vine în conflict cu esența muzicii lui Ceaikovski. Mi-au plăcut mult momentele solistice ale clarinetului – la pupitru se afla Andreas Ottensamer.

Dirijorul este esențial pentru cum sună o orchestră, chiar și în cazul unei orchestre foarte bune; mi-am amintit de alte concerte ale unor orchestre europene și americane în aceeași sală cu sonorizare a Sălii Palatului. În condiții egale, performanțe diferite.

 Credit foto: Festivalul Enescu - Cătălina Filip. 

Cristina Comandașu