ACUM:
17.00
Concertele Radio România Muzical
Urmează: 18.30 Jazzy hour cu Berti Barbera
Apoi: 19.30 Festivalul Internațional “George Enescu” – ediția 2019

Cronici Înapoi

Festivalul Enescu 2019. Elisabeth Leonskaja și 'Imperialul' lui Beethoven

Bookmark and Share
Publicat: luni, 9 Septembrie 2019 , ora 12.26

Toamna aceasta bucureșteană, îmi place să cred că va fi lungă și frumoasă, cu zilele ei de început foșnind roșiatic de evenimente, întrebări, de zâmbete și experiențe muzicale. Este ceea ce gândeam ieri după amiază, puțin după ora trei și jumătate, când, luându-mi acreditarea de jurnalist, am străbătut câteva străzi singuratice în oraș și m-am ciocnit de un bulevard gălăgios care m-a dus înadins parcă, la Ateneu.

Urma să ascult acolo concertul unei începătoare la 74 de ani. Elizabeth Leonskaja spune mereu celor care o și întreabă, desigur, că, la Ateneu, chiar și acum se simte ,,ca o începătoare, ca o participantă în concurs"... Eram tentată să cred că așa mângâie ea orgoliul publicului în fața căruia, acum 55 de ani, adolescenta Leonskaja câștiga Concursul Enescu sub ochii lui Aram Haciaturian și Arthur Rubinstein din juriu. Sunt sigură, însă, acum că-i vorba doar despre emoție pură. Și dacă de fiecare dată când urcă pe scena Ateneului Român, amintirile i se întorc direct în față, Elisabeth Leonskaja mereu ne povestește frumos despre ele, în muzica din concertele ei. Și ce concert a ales să cânte ieri după-amiază! Unul metabolizat complet de public după zeci, poate sute de audiții și înregistrări remarcabile ale altor interpreți…

Elisabeth Leonskaja cântând "Imperialul" lui Beethoven a fost, cu siguranță, capul de afiș al după-amiezii de 8 septembrie 2019 pe care pianista cu origini rusești, poloneze și evreiești, născută în Georgia, a susținut-o alături de Horia Andreescu, dirijorul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Viena în această ediție de Festival Enescu.

Într-o sală plină ochi de emoție, în care tăcerea își caută ecoul la fiecare început de concert, austriecii au pătruns pustietatea îmbrăcată în notele lui Richard Dünser. The waste Land, o lucrare simfonică contemporană generată de capodopera omonimă a lui T.S. Eliot, a trimis deprimarea și uimirea, melodia romantică, îngânată din când în când, marșul biruitor, într-o sonoritate infernală, filmică de-a dreptul, fără început și fără sfârșit. O scriere modernă, remarcabil de sugestivă în versiunea ansamblului radiofonic vienez, cumva foarte confortabil, mai ales în sonoritățile contemporane.

În reflexia lor, sala Ateneului bufnea, însă, de așteptare. Pianul adus în lumină își avea parcă deja proiectat desenul ciclopic al unui opus uriaș ca întindere ce urma să se desfășoare. Cu pași mărunți, dar hotărâți, în rochia ei neagră înflorată, urmată de prietenul bun, Horia Andreescu, "leoaica claviaturii" a atacat. Ceea ce a urmat a fost un dialog însuflețit, o conversație între parteneri, pianist și orchestră, în acest prim mare concert cu caracter articulat simfonic din istoria muzicii. O scriere a cărei interpretare implică și frazări impresionante, și modulații timbrale suple, și cadențe neobișnuite, accentuări, tulburări interioare. Rafinamentul coloristic și perlajul sonor au strâns interpretarea Leonskajei într-un sincer spirit beethovenian. Așa cum m-am așteptat, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Viena condusă de Horia Andreescu a fost partenerul ideal, răspunzându-i pe măsură, creând împreună un flux muzical continuu și unitar.

Entuziasmul publicului ,,a pocnit parcă dopul șampaniei care nu se mai termină", Leonskaja însăși făcând comparația aceasta legată de publicul bucureștean. Și pianista a bisat splendid, tot beethovenian, cu Allegretto-ul final din Furtuna, Sonata nr. 17 in re minor, op. 31 nr. 2.

Suita autobiografică a lui Enescu, a III-a pentru orchestră, op. 27 Săteasca, de după pauză, în interpretarea ansamblului radiofonic austriac, a fost o surpriză foarte plăcută. Recunosc, doar speram într-o demonstrație de apropiere de jocul sunetelor enesciene, o reîntoarcere într-o copilărie străbătută de melos popular, de nostalgie, de vrajă, dar și de vervă. O lucrare de maturitate a compozitorului român, de care muzicienii vienezi, prin înrâurirea dirijorului român, s-au atașat.

Și pentru că bucuria unui concert trebuie să țină până la capăt, finalul a stârnit din nou aplauzele cu tema dozată subtil și constant a Boleroului lui Maurice Ravel. Definită, precisă și scânteietoare, confruntarea între ritm și melodie ne-a aruncat pe toți cei din sală în brațele unui bis orchestral de virtuozitate supremă, uvertura la opera Der Silbersee semnată Kurt Weill.

A fost o buclă semantică reușită, într-un concert ascultat pe nerasuflate de o fetiță de 12 ani, lângă scaunul meu, cu capul așezat în podul palmei… La final, ochii îi scânteiau de fericire. Ce mult mi-a plăcut scânteierea aceasta!


Corina Rădoi