ACUM:
7.00
Allegro... de weekend
Un matinal clasic, într-un tempo vivace.
Urmează: 9.44 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.
Apoi: 9.45 Info buletin muzical de weekend Știrile muzicale ale zilei

Cronici Înapoi

Despre Romeo și Julieta la Opera Națională București. Opinii de spectator

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 15 Martie 2017 , ora 9.34
Cea mai recentă premieră a companiei de balet din cadrul Operei Naționale București, capodopera Romeo și Julieta de Serghei Prokofiev mi-a dat sentimentul că vremurile merg mai departe, pe un făgaș promițător. Distribuția din seara zilei de vineri, 10 martie 2017, a avut-o, în cap de listă, pe balerina Cristina Dijmaru, o Julietă care m-a cucerit fără rezerve. Cristina Dijmaru și-a construit tenace și atent o carieră care a parcurs, în timp, aproape toate treptele rolurilor clasice de referință. Și-a perfecționat tehnica, și-a modelat trupul, și-a îmbogățit paleta expresivă și s-a maturizat aproape pe nesimțite, astfel încât, pentru mine, Julieta ei a fost sub toate aspectele minunată, într-un salt calitativ-artistic spectaculos, care marchează un moment de cert apogeu în cariera balerinei. I-am apreciat mai ales estetica mișcărilor, fluența lor, indiferent de dificultățile tehnice, naturalețea gesturilor, totala dăruire și identificare cu rolul, strălucirea interioară și toate acestea, amalgamate într-o aparentă lipsă de efort care acoperă, de fapt, un consum fizic și psihic uriaș La acest nivel ajung doar cei mai buni dintre cei buni, iar Cristina Dijmaru m-a convins că face parte din acest mic grup de elită.

I-a stat alături pe scenă balerinul Ovidiu Matei Iancu, așa cum mi-l aminteam dintotdeauna, elegant, tehnic, expresiv, superb, într-o formă excelentă… într-o partitură însă, nu foarte ofertantă pentru un artist de calibrul său. Dar, în toate scenele, fie de soliști, fie de ansamblu, prezența sa a fost impecabilă.

Numai cuvinte frumoase despre Bogdan Cănilă (Tybalt) într-o evoluție deseori acrobatică, dar și puternic marcată de elemente de actorie. Grupul de prieteni se împlinește cu Valentin Stoica (Mercuțio) care dansează și joacă și el plin de nerv și implicare. Un bravo, pentru rolul de mici dimensiuni al DJ-ului, prin care mi-a atras atenția și mi-a stârnit zâmbetul Ionuț Diniță. Și aplauze entuziaste pentru apariția tot scurtă dar de neuitat a japonezului Ryou Takaya.

După scandalul de tristă amintire în care s-a spus că baletul ONB a murit, această premieră ambițioasă demonstrează că lucrurile nu stau deloc așa. Renăscută din propria cenușă (oare ?!) compania ONB demonstrează nu numai că există ci mai ales că poate susține și duce la bun sfârșit un spectacol ca acest Romeo și Julieta. Adevărat, se pare că două treimi din ansamblu este alcătuit tot din… străini, dar situațiile de acest gen sunt numeroase și comune în instituții de spectacol integrate în Uniunea Europeană și deschise colaborărilor inter-culturale. Mă conving astfel că mult vehiculata replică afară din țară cu străinii… a fost cu adevărat singulară, prostească, lipsită de conținut și mai ales lipsită de urmări. Astăzi, ansamblul de balet al ONB este compact, armonios și performant. În spectacolul pe care îl comentez, a ieșit în evidență mai ales compartimentul de balerini, mult avantajat în spectacol de partitură, regizor și coregraf în comparație cu cel al balerinelor. Excelent realizate, atât tehnic cât și estetic, scenele de duel, inspirate ca gestică și ritm. Vor fi păstrate cu siguranță mult timp în amintire.

Obișnuiți cu incomparabilele montări rusești ale partiturii Romeo și Julieta, la Teatrul Mare din Moscova sau la Teatrul Kirov/Mariinski din Leningrad, am așteptat cu mare curiozitate versiunea contemporană a acestui balet intrat de mult în patrimoniul clasic. Renato Zanella semnează regia și coregrafia luând ca punct de plecare o mai veche realizare a sa, același balet Romeo și Julieta de Prokofiev prezentat în 2013 la Teatrul Megaron din Atena, adevărat, cu alte costume și alt scenograf. Urmând atât de seducătoarea modă a modernizărilor clasicilor, Zanella imaginează o poveste în Verona de astăzi, centru turistic în care trăiesc familii de viță veche, încorsetate în reguli nescrise (Capulet) alături de altele, mai bogate dar mai libertine (Montague). Paris trebuie să se căsătorească, din interes, cu Julieta. Toți tinerii de o anumită condiție practică scrima… o situație propice luptei elegante și spectaculoase între taberele ce își ascund ura în pretinse întreceri sportive de anvergură. O poveste credibilă și ofertantă desigur, nu lipsită de fisuri și inadvertențe dar, în întregul ei, o rescriere posibilă, pe care marele public nu o respinge. Inspirat și dinamic, surprinzător și amuzant de nou realizată scena petrecerii din bar a familiei Montague. Impresionantă și originală, ideea ca Romeo și Julieta să se mai vadă o dată înainte de a muri amândoi. Interesantă dar oarecum forțată, aducerea personajului Rozalinda în prim-planul poveștii deși evoluția Biancăi Stoicheciuc este demnă de toată lauda. O doică, amuzantă dar parcă prea ostentativ modernă (Irinel Manolovici). Aproape ratată cred - comparativ din nou cu versiunile impresionante pe care le cunoaștem - scena balului din casa familiei Capulet. O observație, o sugestie totodată: cred că un studiu mai atent al disciplinei arta actorului ar fi de mare folos întregului ansamblu.

Costumele semnate Carla Ricotti îmbracă armonios interpreții ale căror mișcări sunt potențate estetic consistent. Decorul lui Alessandro Camera este simplu și eficient, perdele de lanțuri de argint ce se transformă, pe rând, în sală de bal, biserică sau dormitor adolescentin, transferând tuturor scenelor simbolul de închis, neîndurător, fără de scăpare… Desigur, luminile lui Vinicio Cheli joacă un rol major în frumusețea și expresivitatea imaginii.

Partiturile lui Prokofiev sunt, pentru orchestrele mari simfonice sau cele ale teatrelor de operă și balet, provocări dure. Mă bucur să pot spune că dirijorul Tiberiu Soare a avut o concepție și o mână fermă cu care a condus orchestra ONB. Muzicienii au reușit să ducă spectacolul onorabil, de la prima la ultima notă. Desigur, rafinamentul jocului tematic și cel al nuanțelor le este încă străin, dar au reușit performanța - chiar și compartimentele de suflători, puternic încercate - să susțină o partitură care, sperăm, va crește calitativ, în timp. O premieră rămâne totuși o premieră, cu nesiguranțele și mai ales emoțiile ei.

Browserul Dvs. nu poate reda acest clip.

Cristina Sârbu