ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30 Sunete contemporane Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Apoi: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Cronici Înapoi

AUDIO. Retrospectiva Festivalului Enescu 2019

Bookmark and Share
Publicat: vineri, 27 Septembrie 2019 , ora 12.37
O ediție în care accentul a căzut pe muzica "modernă"

Senzație de gol și dezorientare, dar și de ușurare la finalul Festivalului Enescu, cel mai important eveniment muzical din România, un maraton artistic ce ne-a ținut în priză trei săptămâni, din 31 august până în 22 septembrie. Un festival foarte încărcat, ca de obicei. În afara concertelor de la Ateneul Român și Sala Mare a Palatului - care, fie că ne place să recunoaștem, fie că nu, sunt cele mai ascultate, au avut loc și în această ediție multe alte evenimente semnificative. La Sala Radio s-au derulat concertele din seria Muzica secolului XXI - din păcate programate la ora 13.00 sau 15.00, ceea ce le-a devaforizat din start, aș zice; în cadrul aceleiași serii a avut loc, în fiecare sfârșit de săptămână, ediția a doua a Forumului Internațional al Compozitorilor, coordonat și moderat de compozitorul și profesorul Dan Dediu. În Forum s-a discutat, la Sala Radio s-au ascultat partiturile compozitorilor invitați - totul conectat, deci. Și de această dată s-au ținut concerte în țară și peste hotare, concerte în piața festivalului, unde au cântat, ca în fiecare ediție, mai ales tineri muzicieni, lansări de carte, expoziții, și chiar master-class-uri oferite de câțiva dintre artiștii invitați - ca Gautier Capuçon, de exemplu.

Directorul artistic al Festivalului Enescu, excepționalul Vladimir Jurowski, și-a pus clar amprenta asupra ediției curente - am ascultat, mulțumită lui, multe opere și foarte multă muzică scrisă în secolele 20 și 21; deși am auzit destule voci care s-au plâns de abundența acestui tip de partituri, eu cred că șeful de orchestră ne-a făcut un mare bine nouă, românilor, alegând să includă în program creații extrem de valoroase, pe care însă lumea noastră artistică tinde să le cam ignore. Nu e de mirare, deci, că pentru mulți melomani sau chiar muzicieni aceste partituri, unele scrise în urmă cu un secol, sunt încă încadrate la capitolul "muzică nouă" și greu digerabilă. A fost, deci, o șansă de a ne împrieteni puțin cu această lume.

S-a cântat și mult Enescu, impus artiștilor invitați din perioada directoratului lui Lawrence Foster, la sfârșitul anilor '90. Cu tristețe am constatat, și în această ediție, cu câtă superficialitate tratează (unii dintre) marii muzicieni partiturile compozitorului român. Culmea lipsei de pregătire în acest sens mi s-a părut că a atins-o pianistul Gerhard Oppitz, care, în recitalul său de la Ateneul Român a făcut o a doua citire, probabil, a partiturii pe care o avea în față - splendida Suită a doua, în Re major, de George Enescu. Ce e mai trist este faptul că această redare rușinoasă a fost aplaudată frenetic! Dar e ceva ce se întâmplă des în Enescu și eu nu sunt prima care semnalează asta - pare că încă păstrăm mentalitatea conform căreia "dacă vine din afara României sigur e minunat". Să nu mă înțelegeți greșit - nu pun sub semnul întrebării calitățile tehnice și talentul celor invitați, ci mă revolt vizavi de dezinteresul clar arătat partiturilor enesciene! Sigur, există și excepții la acest capitol - primele nume care-mi vin în minte fiind cele ale lui Vladimir Jurowski și Gidon Kremer, doi artiști responsabili, cu adevărat îndrăgostiți de muzica lui George Enescu, pe care o tratează, în consecință, cu respectul și atenția cuvenite. Unde mai pui că sunt, din plecare, muzicieni remarcabili!

De la Ateneu la Sala Palatului și retur

Eu m-am străduit și am reușit, în foarte mare măsură, să ascult recitalurile și concertele programate după-amiaza, seara și noaptea. A fost derutant, uneori, pentru că orele difereau de la o zi la alta. Una dintre fostele mele profesoare îmi spunea că era cât pe ce să rateze concertul cu opera Femeia fără umbră de Richard Strauss din cauza schimbării de oră (anunțate, e drept, cu câteva zile înainte). Evident că efortul fizic și de concentrare a meritat, deși după prima săptămână de festival eu mă plângeam că nu am trăit decât într-o după-amiază momentele acelea de grație pe care le căutăm cu toții - era vorba despre Imperialul lui Beethoven, cântat de Elisabeth Leonskaja, una dintre artistele veritabile care au darul de a atinge profunzimi și de a te ține cu respirația întretăiată. Sigur, asistasem și până în acel moment la clipe minunate, deși din perspectiva mea nu la fel de intense. Mi-au plăcut enorm Patricia Kopatchinskaja și Orchestra Filarmonicii din Berlin, deși nu am agreat tempo-urile exagerat de rapide ale lui Kirill Petrenko; am admirat-o pe soprana Diana Damrau, impecabilă atât în recitalul ei cu harpistul Xavier de Maistre, cât și în liedurile lui Iain Bell, cântate la Sala Palatului. Am apreciat masculinitatea lui Denis Matsuev în foarte dificilul Concert nr. 2 pentru pian de Prokofiev; m-am bucurat să comentez versiunea de concert a operei lui Strauss, Femeia fără umbră, cu soliști minunați dirijați de Jurowski, muzician care le-a fost partener de scenă și violonistei Julia Fischer și pianistei Alexandra Silocea. Deși mi s-a părut exagerat, nu m-a mirat entuziasmul nebun arătat de public la concertul Yujei Wang, așa cum nu m-a mirat nici faptul că soprana Kristine Opolais nu a învățat nici anul acesta cele 7 lieduri pe versuri de Clement Marot ale lui Enescu, pe care le scosese în ediția trecută din recitalul ei și pe care ar fi trebuit să le cânte anul acesta în 9 septembrie la Sala Palatului cu Orchestra Capelei de Stat din Dresda și Myung-Whun Chung. A înlocuit-o, cu profesionalism și foarte din scurt, soprana Laura Aikin. Pentru mine cele două concerte ale Orchestrei Filarmonicii din Oslo au fost, admit, în mod surprinzător, remarcabile, prilej cu care mi-am reconfirmat părerea că Vasily Petrenko este unul dintre marii dirijori ai momentului. În prima seară l-au avut solist pe la fel de minunatul Leif Ove Andsnes, la pian, în a doua pe violoncelistul Johannes Moser. Remarcabil mi s-a părut și pianistul Nelson Freire, într-o foarte romantică și transparentă interpretare a Concertului nr. 4 de Beethoven. Ultimele concerte de la Sala Palatului au fost susținute de Concertgebouw din Amsterdam, în prima seară cu Cristian Măcelaru în locul lui Mariss Jansons, în ultima cu Tugan Sokhiev dirijor.

Cele (și cei) mai bune(i), pe scurt:

Au mai fost concerte și recitaluri ce merită să-ți epuizezi superlativele, cu: Gidon Kremer și fascinanta Kremerata Baltica, bas-baritonul Bryn Terfel, pianistul Denis Kozhukhin, violoniștii Renaud Capucon și Sergey Khachatryan, precum și întregul spectacol, excepțional, cu Jean d'Arc de Honegger, cu Marion Cotillard în rolul titular, vorbit, și cu Orchestra Națională din Lille. M-am bucurat să stau pe scări, studențește, la concertul pianistei Mitsuko Uchida, care a meritat o sală arhiplină, și m-am întristat să văd Sala Ateneului doar pe jumătate ocupată la concertele de la miezul nopții, cu muzică barocă și clasică, în general - mi-au plăcut în mod deosebit operele lui Gluck cântate de Orchestra și Corul of the Age of Enlightenment, cu Laurence Cummings dirijor, Leonora - în fapt una dintre versiunile de Fidelio ale lui Beethoven, cu Orchestra Barocă din Freiburg, Händel cu ansamblul Les Talens Liriques, dar și Don Giovanni cu Orchestra de Cameră din Basel și Luca Pisaroni în rolul titular.

Ediția din 2019 a Festivalului Internațional George Enescu și-a propus să aducă "Lumea în armonie", un motto și deziderat pe care cu siguranță le-a atins, în multele clipe de grație pe care le-am trăit în septembrie.

Irina Cristina Vasilescu