ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30 Sunete contemporane Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.
Apoi: 0.00 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Cronici Înapoi

AUDIO. Maggio Musicale Fiorentino și Fabio Luisi în Festivalul ,George Enescu' 2019

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 18 Septembrie 2019 , ora 9.25

Recunosc, când m-am instalat în sală ca să ascult primul concert cu Maggio Musicale Fiorentino, încă mai zâmbeam amintirilor extraordinare din 2003, când orchestra a venit cu Zubin Mehta și cu un program greu: Enescu, Stravinski, Mahler. În urma acelui concert de la Sala Palatului a rămas o stare de emulație vecină cu beatitudinea, pentru mulți fiind sinonimă și cu închiderea fabuloasă dar neoficială a festivalului.

Acum, în 2019, MMF a venit cu directorul muzical și dirijorul șef actual, aflat la final de mandat - Fabio Luisi. Muzician experimentat, Luisi are în panoplia sa cele mai faimoase scene și ansambluri ale lumii, unde a deținut și funcții manageriale importante: Orchestra Simfonică din Dallas (unde va deveni dirijor șef din 2020), Orchestra Simfonică Națională Daneză, Maggio Musicale Fiorentino, Opera Metropolitan din New York, Capela de Stat din Dresda, Orchestra Radiodifuziunii Germane din Leipzig, Suisse Romande sau Tonkünstler din Viena, ș.a. O carieră lungă și bogată, la cei 60 de ani împliniți în 2019.

În ediția actuală a Festivalului Enescu, repertoriile alese pentru cele două concerte (16 și 17 septembrie) au adus la București și corul cu aceeași siglă.


Un Verdi frumos

La Sala Palatului (singura capabilă să găzduiască pe scenă un ansamblu vocal-instrumental de peste 200 de muzicieni) am ascultat luni 16 septembrie Messa da Requiem terminată de Giuseppe Verdi în 1874 și dedicată celui pe care îl admira de mulți ani: scriitorul Alessandro Manzoni.. Am venit cu sufletul și mintea dornice să se bucure de un Verdi cântat de italieni; ca la el acasă, nu?

A fost mai degrabă un Requiem dirijat de Fabio Luisi. Încă de la început m-a surprins tempoul ales de către dirijor - mai degrabă alert. Sigur, fluența tempilor a asigurat o unitate multdorită monumentalei lucrări. Luisi nu a "poposit" între părțile opusului și nu a lăsat publicului răgazul de a se foi sau tuși în voie. Requiemul a curs, de la început la final, cu tempi susținuți, ceea ce a fost și în ajutorul soliștilor. Trebuie să recunosc că de multă vreme nu am mai ascultat un cvartet atât de unitar, din punct de vedere timbral. Soprana Hibla Gerzmavaa fost întruchiparea catifelei aurii, fără asperități însă cu o frumoasă consistență. Mezzosoprana Veronica Simeoni a adus calmul și echilibrul în ecuația celor patru soliști. Tenorul Piero Pretti este posesorul unei voci penetrante, un timbru ambițios iar basul Riccardo Zanellato a reprezentat pilonul siguranței și eleganței.

În Requiemul verdian, orchestra nu s-a ridicat la nivelul concertului din 2003. Compartimentul de coarde este minunat, cu o luminozitate și căldură ca un balsam pentru public. Suflătorii însă (trompete, tromboni) au "scăpat" câteva momente. Tuba mirum nu a avut nici spectaculozitate și nici precizie, atât de necesare în acele minute când garnitura de alămuri este total descoperită. Câteva mici probleme au mai fost și la acompaniamentul soliștilor însă aici cred că dirijorul a fost cauza decalajelor.

Verdi a rezervat corului o partitură deosebit de generoasă, rezolvată cu profesionalism de ansamblul MMF. Per total, un Requiem în care am admirat în primul rând soliștii apoi orchestra șicorul; cu toții aflați sub mâinile neobosite ale lui Fabio Luisi. Ceva, însă, a lipsit la concertul din 16 septembrie…acel corolar al muzicii sublime interpretate magnific (așa cum s-a întâmplat în 2003…știu, e deja obsesiv…). A fost frumos…și atât.


Un virtuoz numit Krylov

Marți 17 septembrie, orchestra MMF și-a început programul cu un alt italian: Paganini. Concertul nr 1, scris acum mai bine de două secole (1817-1818), este un compendiu de tehnici dedicate viorii. Practic, Paganini a "injectat" partitura cu steroizii virtuozității. Tot ce este mai frumos și mai greu: terțe, octave, duble, acorduri, flajeolete, pasaje ultrarapide (pentru mâna stângă) sau pizzicato, staccato, martellato, spiccato… arcușul zboară pe coarde iar mâinile nu au răgaz. Ce a făcut Serghei Krylov însă… este acel moment magic despre care vă vorbeam mai devreme. În primul rând este un muzician incapabil să cânte fals! Vioara lui s-a auzit limpede până în cel mai îndepărtat ungher al Sălii Palatului. Nu a existat moment în care acest artist să nu "ardă" pe podium. O plăcere, o încântare, o bucurie! La fel ca și bisul oferit - Capriciul nr. 24 de Paganini. Muzică pură; plămădită de un artist veritabil!

(NB. Publicul nu a aplaudat între părțile Concertului! O bilă albă! A recuperat însă cu două telefoane mobile…două bile negre…)


Un Enescu bun de pus în ramă

Așteptam cu mare nerăbdare ce urma după pauză, când corul și orchestra MMF dirijate de Fabio Luisi ne-au adus Simfonia a III-a op 21 de George Enescu. Un opus scris într-o perioadă grea și tulbure (1916-1918), premergătoare primului Război Mondial. Pentru muzicienii familiarizați cu repertoriul impresionist (Ravel, Debussy), partiturile lui George Enescu nu ar trebui să fie dificile…sau prea dificile. Desigur, există deja o cutumă în virtutea căreia abundența indicațiilor, densitatea tematică și orchestrația consistentă determină o anumită reticență a interpreților străini (și nu numai) în abordarea repertoriului enescian. Să fim sinceri însă: câte orchestre autohtone programează o simfonie de Enescu într-o stagiune?!? Iar de Oedipe nici nu mai vorbim…e greu să fie montat la ONB măcar din doi în doi ani…

Dacă am avut atâtea observații la adresa lui Fabio Luisi până acum, ei bine, Simfonia a III-a de Enescu prezentată marți seara la Sala Palatului putea să "dea clasă" multor interpreți români și să stea lejer în galeria variantelor interpretative demne de studiat. Orchestra a cântat din ce în ce mai bine iar adăugarea corului în partea finală, cu vocalize, s-a conjugat într-o sonoritate senină în care pânzele strălucitoare, plutitoare ale vocilor erau traversate de crâmpeiele unor teme arhaice sau ecouri de clopote.

A fost cu adevărat muzica lui Enescu, pentru care le mulțumim muzicienilor din corul și orchestra Maggio Musicale Fiorentino și dirijorului Fabio Luisi.

Sorina Goia