ACUM:
17.30
Tango, film & more
O emisiune eclectică despre tango și film.
Urmează: 18.00 Jazzy hour cu Berti Barbera (R)
Apoi: 19.00 Seara de operă Marile spectacole ale prezentului, în direct sau înregistrate.

Interviuri Înapoi

AUDIO. Interviu cu compozitorul Dan Dediu despre premiera lucrării Brahmsodia

Bookmark and Share
Publicat: joi, 27 August 2020 , ora 13.39

O nouă ediție a Concursului Enescu va începe în 29 august, iar programul galei de deschidere cuprinde și Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră compus de dumneavoastră special pentru acest eveniment. Care este povestea acestei lucrări?

După ce am avut o discuție prealabilă în urmă cu câțiva ani cu directorul executiv al Festivalului și Concursului Enescu, Mihai Constantinescu, mi-a propus să scriu un triplu concert. Eu veneam după câteva concerte cu mai mulți soliști, un dublu concert, un triplu concert în altă formă, cu instrumente de suflat, un cvadruplu concert ... și-atunci, cumva, a intrat în aceeași tendință și am reușit să formulez o poveste sonoră articulată în trei mișcări. Iar la baza acestei povești sonore stă muzica lui Brahms, muzica lui Brahms de care m-am îndrăgostit la un recital de la Filarmonica din Berlin acum vreo trei ani, al marelui pianist maghiar Andras Schiff.

Am avut un fel de revelație a ultimelor lucrări pentru pian ale lui Brahms și mi-am zis că, la un moment dat, aș încerca să le orchestrez sau să le aranjez, să fac niște aranjamente. E vorba despre opusurile 116, 117, 118. Cumva, având acest lucru în cap, am pus pe hârtie câteva gânduri și am lăsat să dospească totul și, la un moment dat, într-o perioadă relativ scurtă de timp, în trei luni, totul a izbucnit și am reușit să scriu un triplu concert pe formula beethoveniană clasică, adică vioară, violoncel, pian și orchestră mare în trei părți pornind de la Brahms. Eu spun că este o muzică despre muzica lui Brahms. De ce? Pentru că pornesc de la câteva citate brahmsiene pe care le aranjez - deci, în cadrul acestei muzici avem și aranjamente cu muzica lui Brahms, avem și pastișe, avem și citate, dar avem și muzică proprie, un fel de variațiuni pornind de la teme de Brahms. Fiecare parte are un titlu.

Prima parte se numește Brahms Bulldozed, adică intrând cu buldozerul în Brahms, și este o reflecție asupra lumii contemporane, în care soliștii și orchestra sunt polarizați, sunt pe poziții opuse, soliștii încercând să reînnoade firul delicateții și al emoțiilor subtile într-un context în care vacarmul orchestrei este pe cale să distrugă totul.

Partea a doua este un mijloc plin de cadențe ale celor trei instrumente soliste, în care alianțe între ele se fac și se desfac, alianțe cu instrumentele din orchestră. Partea a doua de numește Brahmsian Tardigrades, tardigrade brahmsiene. Tardigradele sunt niște microorganisme care au capacitatea de a supraviețui în spațiul cosmic; s-a demonstrat acest lucru. Și-atunci, am preluat această idee și am aplicat-o la anumite motive muzicale care călătoresc în timp. Cum tardigradele pot călători atâta timp în cosmos, în spațiu, m-am gândit că ar putea exista și motive muzicale care călătoresc pur și simplu în timp și se impregnează peste timp. Și, sigur, aceste motive brahmsiene le putem găsi de la Cântecul de leagăn, până la Dansul ungar nr.4, de la mai puțin cunoscutele de marele public Intermezzi, până la simfoniile lui Brahms.

Nu în ultimul rând, partea a treia este o încercare de a supraetaja muzici diverse și de a construi câteva idiomuri muzicale posibile. Și pornesc la o înfiripare tematică a muzicii maghiare cu muzica românească. Și aici am Dansurile ungare ale lui Brahms și Dansurile românești ale lui Bartok. Ei, pe această canava dezvolt propriile mele melodii în același stil, asemenea unor răvașe care călătoresc în sticle închise pe oceanul timpului.

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea triplului concert. Este, cum am spus, o poveste într-adevăr și cine dorește să îl asculte are ocazia în concertul de deschidere al Concursului Enescu.


Puțini compozitori precum Ludwig van Beethoven sau Paul Constantinescu au abordat triplul concert în creația lor. De ce considerați că această formă a fost și este mai rar abordată?

Da, este o problemă de compoziție care se pune aici. Concertul cu un solist este relativ simplu de gândit ca premise componistice. Deja de la doi soliști avem o problemă de rezolvat; modalitatea de punere împreună a soliștilor cu orchestra. De regulă, lucrul ăsta a fost rezolvat în baroc, numai că trecând peste experiența clasicismului vienez, trecând peste experiența concertelor romantice și nu mai vorbesc de modernitate, compozitorii au achiziționat și alte instrumente tehnice pentru a putea transmite de fapt mesajul lor în acest mediu. Mie mi-a venit foarte greu să găsesc un interstițiu prin care să mă strecor cu concepția mea componistică pentru a genera pe de o parte o partitură care să pună niște probleme muzicale, să le rezolve și, în același timp, să facă plăcere interpreților să o cânte. Am urmărit tot timpul, m-am pus în pielea interpreților, să găsesc un just echilibru în știmele fiecărui instrument. Pentru că, de fapt, ăsta este lucrul cel mai greu la un triplu concert, și mai ales pe formula vioară-violoncel-pian. El este deja un ansamblu consacrat de muzică de cameră, deci își este sieși suficient. Poți să faci o muzică formidabilă numai cu aceste trei instrumente. Dacă mai ai pe lângă aceste trei instrumente și orchestră, deja trebuie să știi ce să faci cu ele. Acest ansamblu, acest trio trebuie cumva afânat, rarefiat. Instrumentele se pot alia în diferite feluri. La un moment dat, pianul devine dușmanul viorii și violoncelului. Pe de altă parte, la un moment dat, toți trei pot interacționa. La fel, se poate întâmpla ca toți trei să fie în dezacord și fiecare să cânte o muzică care să-i fie proprie. Deci, există roluri foarte diferite care se pot asigna instrumentelor și tocmai asta face de fapt fascinația travaliului componistic. Eu am încercat să găsesc pentru fiecare o justă măsură, să fie mulțumit fiecare instrument; au și cadențe fiecare dintre ei, cântă și în toate combinațiile posibile și, în același timp, interacționează într-un mod, cred eu, inedit cu orchestra.


În concertul galei de deschidere se va cânta și lucrarea distinsă cu Premiul I în ediția din 2018 a Concursului Enescu, Concertul pentru clarinet și orchestră de Alexandru Ștefan Murariu. Care considerați că sunt punctele forte ale acestei lucrări?

Am fost în juriu acum doi ani și mi-a plăcut foarte mult lucrarea neștiind că este a lui Alexandru Ștefan Murariu. E un concert de clarinet și orchestră care sună bine în primul rând - cel puțin pe partitură așa am considerat, are o desfășurare muzicală bine stăpânită și partitura solistului este foarte interesant scrisă. Mi se pare o muzică asumată de compozitor, repet, neștiind că este a lui Alexandru Murariu pe care-l cunoșteam bineînțeles - produs al școlii de compoziție de la Cluj. Sunt foarte curios să ascult lucrarea și sper să devină unul dintre concertele de clarinet românești care se va cânta de acum înainte.


Sunteți membru al juriului secțiunii de Compoziție a Concursului Enescu și anul acesta. Dacă ar fi să realizați o paralelă cu anii precedenți, care este nivelul concurenților acum?

Nu m-am uitat pe toate partiturile, recunosc, avem timp până pe 15 septembrie, dar le-am răsfoit. Mi se par mai puține partituri decât acum doi ani. E și normal, pentru că în vreme de pandemie lumea s-a mișcat ceva mai greu. Există totuși partituri și la secția de muzică de cameră și la secția de muzică simfonică și, din câte am văzut eu, nivelul este unul foarte, foarte ridicat. Adică, uitându-mă al fresco pe toate pariturile, am văzut doar una sau două care nu îndeplinesc standardele profesioniste. În rest, toate partiturile sunt foarte, foarte bine notate, bine scrise și aștept să mă adâncesc în ele, să le iau la puricat.


În final, cum considerați că este văzut Concursul Enescu în lume în aceste timpuri dificile pentru întreaga viață muzicală?

Eu cred că este văzut foarte, foarte bine. Am avut o convorbire pe Zoom cu juriul de compoziție, din care fac parte 6 compozitori străini și 3 români, și toți au evidențiat faptul că este un act de mare curaj, dar în același timp este o profesiune de credință, este un gest simbolic faptul că Concursul Enescu a ales să se țină chiar și în această formulă. Din punctul meu de vedere, și eu cred că organizatorii sunt de felicitat. Să le dorim succes și să ne dorim succes ca pe mai departe să-l putem organiza în parametrii în care l-am gândit.


Interviu realizat de Maria-Isabela Nica