ACUM:
15.00
Festivalul Internațional “George Enescu” – ediția 2019
Urmează: 17.00 Concertele Radio România Muzical
Apoi: 18.30 Jazzy hour cu Berti Barbera

Interviuri Înapoi

AUDIO. Festivalul 'George Enescu' 2019 - Interviu cu violonista Luminitza Petre

Bookmark and Share
Publicat: luni, 2 Septembrie 2019 , ora 12.52

Luni, 2 septembrie, recital de vioară și pian susținut de Luminitza Petre și Mihai Ungureanu la Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă din București, în direct la Radio România Muzical.

Seria recitalurilor și concertelor camerale din Festivalul Enescu prilejuiește de obicei întâlnirea cu artiști speciali, dar și cu programe aparte, cu lucrări foarte rar cântate și cu bijuterii necunoscute așa cum rămâne și această suită de arii în caracter popular românesc de George Enescu, înregistrată pentru prima dată de Șerban Lupu în 2005, dacă nu mă înșel, sau cel puțin lansată pe disc. Aș dori să pormin discuția noastră de la un comentariu legat de alcătuirea programului. De obicei, încerc să descopăr, dacă este cazul, acele fire roșii care leagă substanța lucrărilor dintr-un program de recital. În acest caz, la o primă vedere, avem această nestemată neșlefuită a lui Enescu încadrată de două pagini romantice - una germană, de mijloc de secol XX, și o alta franceză, o capodoperă de Cesar Franck. Cum ne-ați pleda cauza acestui program?

Exact pe 13 septembrie se împlinesc 200 de ani de la nașterea Clarei Schumann; Clara Wieck Schumann fiind, după cum se știe, soția lui Robert Schumann, trebuia să cântăm ceva. Deoarece am cântat la o sută de ani de la moartea Clarei Wieck Schumann în casa lor, în casa Schumann, m-am gândit la aceste trei romanțe scrise de Clara Schumann, dedicate marelui violonist și prieten al familiilor Schumann și Brahms - Joseph Joachim. Și am fost la domnul Mihai Constantinescu și i-am propus, i-am spus că este o dată importantă; aș fi vrut să cântăm chiar pe 13, când se împlinesc 200 de ani, dar nu mai era spațiu liber. Aceasta a fost motivația pentru această lucrare, această bijuterie de trei romanțe...


O muzică foarte intimă, foarte lirică, de un desăvârșit bun gust, în parametrii romantici de mijloc de secol XX.

Lucrarea enesciană am descoperit-o la Stuttgart, când am organizat prima ediție a Festivalului Enescu Stuttgart în 2007 și am căutat, am întrebat dacă există ceva nou. Am fost și la Muzeul Enescu și am fost dăruită cu partituri noi - aceste ediții îngrijite de Muzeul Național "George Enescu" în colaborare cu Institutul Cultural Român - pentru vioară solo îngrijite de Șerban Lupu și m-au fascinat aceste arii.


Ce anume au special? Au fost compuse cel mai probabil în 1926, anul în care a apărut și Sonata a III-a "în caracter popular românesc". Sunt, evident, foarte înrudite ca și spirit cu acea capodoperă enesciană. Din punctul dumneavoastră de vedere, de ce sunt de neratat aceste arii?

În primul rând pentru că, după câte știu, schița acestor arii a fost găsită pe dosul paginii cu "Impresiile din copilărie", dacă am citi bine în prefață. Sunt două arii; prima - în caracter lăutăresc, cu multe glissandi și fluierături imitate prin flajolete, stil rubato, rubato cantabile... foarte mare libertate - și a doua arie, în stil sârbă, horă - foarte antrenant și foarte virtuoz în același timp, greu de cântat. Mi-a luat timp să perfecționez aceste două arii și să metamorfozez, să intru exact în sufletul în această celulă. Am încercat să merg cât de profund posibil și să mă transpun, să mă transfigurez în această muzică. Am fost foarte fericită când am reușit.


Îmi aduc aminte de faptul că în biografia dumneavoastră scrie că ați studiat cu Ștefan Gheorghiu până în 1990; Ștefan Gheorghiu fiind unul dintre specialiștii absoluți în această creație enesciană - Sonata a III-a "în caracter popular românesc". Există ceva ce vă amintiți din lecțiile cu Ștefan Gheorghiu atunci când cântați, spre exemplu, ariile în caracter popular românesc?

Nu aș vrea să se întâmple o nedreptate. E adevărat că am luat lecții și în 1999 am făcut un curs de măiestrie cu maestrul Ștefan Gheorghiu, dar nu dumnealui m-a format ca violonistă; sunt foarte recunoscătoare pentru lecțiile cu dânsul. În anii de liceu am fost formată de profesorul Valeriu Rogacev și la conservator am studiat cu doamna pofesoară Cornelia Bronzetti. E adevărat că, în paralel, am luat și cu Ștefan Gheorghiu, dar Sonata a III-a nu am lucrat-o cu eminența sa. Îl iubesc pe maestrul Ștefan Gheorghiu, este un mare artist, însă această lucrare nu am lucrat-o cu dânsul.


Dar pasiunea dumneavoastră pentru Enescu nu este de azi de ieri. Știm că ați și înregistrat lucrări importante ale sale - Suita "Impresii din copilărie". Cum a început această poveste de fascinație și de atașament?

Povestea de dragoste cu Enescu a început în ultimii ani de liceu, dacă nu mă înșel. În 1983 am descoperit această sonată și am învățat-o cu regretata noastră compozitoare Ana Maria Avram. Am analizat-o împreună și am studiat până în cel mai mic amănunt. Ea, fiind compozitoare și mare analistă și pianistă de asemenea, m-a ajutat să o înțelegi am finalizat acest lucru la Sonata a III-a de Enescu până am ajuns foarte departe. Am făcut concursul la Cluj și în 1986, dacă nu mă înșel, a fost Concursul pentru Sonata a III-a de Enescu la Oradea, unde s-a cântat numai Sonata a III-a de Enescu. Eu am cântat cu Ana Maria Avram și amândouă am câștigat Premiul I la acest concurs. După acest concurs, am primit o ofertă de la Electrecord să înregistrăm Sonata a III-a la Casa Scânteii, o acustică superbă, dar împreună cu Mihai Ungureanu. Între timp, am cântat foarte mult cu Mihai Ungureanu încă din vremea studenției toate sonatele de Brahms, Sonata de Franck și... sonatele de Enescu. Am făcut și Integrala Enescu cu Mihai Ungureanu, deci avem o foarte lungă legătură muzicală și ne cunoaștem atât de bine, că nu avem practic nevoia de repetiții. Întotdeauna am programat mult mai multe repetiții și am constatat că nu avem ce să repetăm, că e perfect.


Într-adevăr, cine-și închipuie că două nume pe același afiș de recital sunt distribuite aleatoriu, sigur este într-o mare eroare; dimpotrivă, doi interpreți de muzică de cameră sunt legați de foarte multe lucruri atât din punct de vedere muzical, cât și uman. Care este profilul lui Mihai Ungureanu din perspectiva dumneavoastră și mă refer aici bineînțeles la calitățile de pianist, de partener de muzică de cameră? Ce apreciați cel mai mult?

Precizia. Precizia în toate amănuntele. Nu lasă nimic la voia întâmplării. Vine pregătit perfect întotdeauna. Este și foarte cald și mă ascultă. Este foarte muzical și sunt fericită să cânt cu el de atâta timp acest repertoriu, mai ales Integrala Sonatelor de Beethoven. Acest stil de lucru precis, cald... are atenție distributivă, deci cântă și mă ascultă foarte bine.


Am rămas datori cu un comentariu dedicat lucrării cu care încheiați partea a doua a recitalului dumneavoastră - de debut în Festivalul Internațional "George Enescu" - Sonata de Cesar Franck, o capodoperă ce ilustrează principiul ciclic preluat și de Enescu, între altele, în Sonata sa cu numărul II pentru vioară și pian. Așadar, la ce ne putem aștepta în acest caz ascultând Cesar Franck de la Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României?

Da, Cesar Franck în primul rând este steagul, ca să spun așa, muzicii belgiene...


Este asimilat, general vorbind, spațiului francofon.

Da, absolut. Aveți dreptate. Pe mine mă fascinează la această sonată îmbinarea luminii cu întunericul, a bucuriei și a fericirii cu furia. În prima parte, este atât de luminos și atât de îngeresc și în partea a doua este numai furtună și virtuozitate... coarda sol... foarte multă pasiune... Partea a treia, din nou, este o îmbinare între lumină, îngeri, Dumnezeu și demoni. Iar partea a patra este metamorfoza și fericirea întruchipată, este plin de lumină și de sinceritate. Nu poți să minți în această sonată sau să te prefaci. Te pui cu totul pe tavă și se petrece o transformare sufletească de la partea I până la final, la partea a IV-a.


Anul 2019 nu înseamnă doar debutul în Festivalul Internațional "George Enescu", iar noi suntem alături de dumneavoastră în această experiență... Ași cântat în această vară în Festivalul de la Bayreuth, o altă experiență de neuitat pentru orice muzician, indiferent dacă este solist sau membru în orchestră. Țin minte faptul că am discutat și cu marele trompetist Iancu Văduva, care a avut șansa să facă același lucru. Cum a fost experiența în teatrul wagnerian?

A fost o experiență amețitoare. Am fost foarte fericită și onorată să cânt cu cei mai buni violoniști din orchestrele germane. Și nu numai violoniști, de la toate instrumentele... așa un suflu și o energie în toate operele wagneriene... Eu am cântat Tristan și Isolda, Maeștrii cântăreți din Nurenberg și Parsifal cu Semyon Bychkov. Domnul Thielemann a dirijat ca un Dumnezeu Tristan și Isolda. A fost un maraton foarte greu din punct de vedere fizic și emoțional și mental, dar merită acet efort. Au fost niște experiențe de sunet... Chiar citeam în cartea domnului Thielemann - tocmai a tipărit o carte, "Viața mea cu Wagner"... în orice sală de operă vine sunetul din față. Ei, în sala Festspielhaus construită după indicațiile lui Wagner se aude muzica de peste tot. Nu știi de unde, te cuprinde și te învăluie din spate, din față, din dreapta... deci, ești pur și simplu într-o baie de sunet. Am fost fascinată de acest lucru. Ultimul spectacol a fost Tristan și Isolda, pe 28, miercuri. Toate spectacolele începeau la ora patru după amiaza și fiecare pauză dura o oră. Imediat după spectacol am băut o cafea și am plecat spre România cu mașina. Pe la ora 11, m-am urcat în mașină și am zis "acum plec". Vă spun că eram ca în transă. Până la Viena - de la Bayreuth până la Viena au fost patru ore - eram atât de fericită... nici urmă de oboseală. Energia este atât de zburătoare, am fost atât de înaripată! La Viena am dormit o oră și am mers mai departe... în total am făcut vreo 20 de ore. La Brașov a început blocajul de mașini.


Ați revenit cu picioarele pe pământ!

Am revenit cu picioarele pe pământ, dar ce-am făcut? Aveam în mașină cd-ul cu Lohengrin, o imprimare mai veche tot de la Bayreuth. Am pus cd-ul cu Lohengrin și, la Sinaia, când am văzut că stăteam în mațină, m-am enervat și am scos partitura de la Lohengrin din portbagaj și în timpul blocajului de circulație eu ascultam asta și mă uitam pe partitura care stătea pe volan și, din când în când, mai mergeam câte un metru.


Foarte pe scurt, aș vrea să vă întreb cum arată agenda dumneavoastră în următoarea perioadă. Nu am apucat să vorbim despre preocupările pentru dirijat, pentru că sunteți una dintre puținele femei dirijoare din țara noastră. Așadar, câteva repere din agenda pentru următoarele luni!

Mă pregătesc pentru un concert în noiembrie, la Sibiu. Mă bucur foarte mult că voi dirija acolo. Și la Timișoara voi dirija. Mă bucur foarte mult că am onoarea să dirijez la Sibiu, unde am cântat acum mulți ani de zile ca solistă și chiar mi-am dat debutul cu Concertul de Ceaikovski învățat într-o săptămână, cu maestrul Petre Sbârcea.


Cântați pe vioara Goffriller la Auditorium?

Da, am o vioară extraordinară. Și la Bayreuth toți s-au minunat de acest sunet. Matteo Goffriller din școala Amati, coleg cu Stradivari - construită la Veneția în 1690 pentru... bănuiesc și cred pentru că are mensură de damă, e mai micuță, dar un sunet enorm, pentru una din studentele lui Vivaldi de la Ospedale, din Veneția.


Interviu realizat de Ștefan Costache