Interviu cu violonistul Ilya Gringolts
Domnule Ilya Gringolts, aţi debutat la 11 ani cu Anotimpurile de Vivaldi, la 13 ani aţi câştigat primul premiu în străinătate, este vorba despre Concursul Menuhin din Anglia, unde l-aţi întâlnit pe marele maestru; după aceea v-aţi plasat pe primul loc la Concursurile Wieniawski şi Paganini. În 1998, la 16 ani cucereaţi întreaga lume şi astăzi vă bucuraţi de faima unui superstar. Cele 10 CD-uri sunt exemple impresionante. Cum vă puteţi defini talentul şi ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?
Muzica este viaţa mea şi niciodată nu le-am separat. Muzica este cel mai important şi perfect mod de existenţă, de care mă bucur din plin. Cu privire la talentul meu, nu ştiu ce să vă spun, dar am muncit din greu, am ascultat multă muzică şi m-a preocupat să-mi găsesc propria lume sonoră.
Vă consideraţi copil minune?
Oh! E vorba de şansele şi de munca asiduă, presupun. Dar nu am fost precoce în sensul modern al cuvântului. Astăzi sunt copii care debutează la o vârstă mai mică decât mine. Eu am fost pe undeva pe la mijloc.
V-a fost greu să treceţi prin primele etape, să parcurgeţi primii paşi?
Cred că a doua etapă a fost mai grea. Când eşti copil nu-ţi prea dai seama ce se întâmplă cu tine, urmezi întru-totul ce ţi se spune. Când creşti începi să analizezi paşii pe care trebuie să-i faci în continuare şi pentru mine etapele următoare au fost mai dificile.
În Sankt Petersburg aţi studiat şi compoziţia. Ce impact a avut asupra dumneavoastră?
Mă bucuram să scriu mai ales muzică modernă. Aceasta mi-a oferit multe deschideri şi am avut profesori fantastici care mi-au oferit multe cunoştinţe. Însă a trebuit să mă opresc.
Aveţi propriile creaţii?
Bineînţeles că am câteva piese, dar n-am mai compus de multă vreme. Probabil că voi reîncepe din nou, cândva...
Poate fi predată muzicalitatea?
Cred că unele lucruri pot fi învăţate, iar altele nu. Muzicalitatea nu ar trebui să fie predată. Dacă ai nevoie de ea nu numai instinctual, ci şi ca stil sau gust, atunci se poate pune acestă problemă. Altfel, nu.
Pentru dumneavoastră, muzicalitatea reprezintă experienţă?
Reprezintă totul: experienţă de viaţă, instinct, reflecţii…
Vorbiţi-mi despre anii de studii cu Perlman.
Au fost trei ani de studiu intens în New York. Eram pentru prima oară departe de familie, de ţară, dar au fost ani grozavi. New York-ul e un oraş minunat, captivant, mi-am făcut prieteni acolo, am ascultat multe concerte, spectacole de operă. Mi se părea că locuiam în cel mai grozav oraş de pe pământ, care-mi dădea extrem de multă energie.
Cât timp ar trebui să stea un elev lângă profesor?
Cred că un bun profesor trebuie să indice doar direcţiile şi nu să se impună prea mult sau să fie prea autoritar. Şi eu sunt profesor. Încerc să le ofer studenţilor mei sentimentul propriilor lor gândiri, eu vreau doar să le deschid minţile. Cu toate că este o modalitate riscantă, o prefer pe aceasta decât să-i forţez. Dacă profesorul nu e despotic sau tiran, atunci poţi sta lângă el foarte mult timp, legând prietenii sau sfătuindu-te.
Domnule Ilya Gringolts aveţi un repertoriu vast, de la Bach la contemporani. Aveţi preferinţe şi ce vă stimulează mai mult, lucrările binecunoscute ce beneficiază de multe versiuni sau cele mai puţin cunoscute?
Pentru mine muzica se împarte în bună sau rea. Cunoscută sau necunoscută nu are importanţă pentru mine. Am lucrări preferate din toate stilurile şi epocile, aşa că nu pot face comparaţie pentru că sunt stiluri diferite, valori diferite. Sunt de părere că nu ne ajunge o viaţă să cuprindem totul. Încercăm să facem ce putem.
În ediţia trecută a festivalului Enescu ne-aţi prezentat Sonata a III-a de Enescu, împreună cu pianistul Peter Laul. Aţi inclus-o şi în alte recitaluri după aceea?
Am reluat-o de câteva ori, acum îi interpretăm trioul, care pentru mine este o partitură nouă. De asemenea, în Scoţia, i-am interpretat Octetul pe care l-aş relua oricând cu plăcere. Aşadar, încetul cu încetul, voi intra în lumea frumoasă a lui Enescu.
Ce consideraţi special în colaborarea cu Garry Hoffman şi Itamar Golan?
