Acum: 23.30
Album de vacanță (R)CD-uri cu parfum estival.
Urmează: 0.00
Album de vacanță (R)CD-uri cu parfum estival.

 

Apoi: 0.30
Adagietto • În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

 


Votează discul de muzică clasică al anului 2016

Violonistul Alexandru Tomescu - albumul 'Bach to basics': Music box, 30 noiembrie și 1 decembrie

Bookmark and Share

Scor : 4.82 ( 5546 voturi)


În mai 2016, violonistul Alexandru Tomescu, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați violoniști români contemporani, și-a lansat cel mai nou album, cuprinzând două CD-uri, pe care a înregistrat integrala celor 6 sonate și partite pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Cred că este una dintre realizările capitale ale violonistului român, o reușită discografică poate încă mai importantă decât integrala capriciilor pentru vioară solo de Nicolo Paganini, pentru că demonstrează un alt tip de maturitate artistică. Albumul poate fi ascultat la Radio România Muzical în două părți, în 30 noiembrie, ora 16.50 și 1 decembrie, ora 17.05.

Mai multe amănunte, în interviul acordat de Alexandru Tomescu

Un turneu în 2013, Stradivarius Bach to basics, și un CD în 2016.

Da, privind retrospectiv cam așa s-au petrecut lucrurile. Dar, pentru mine, povestea legată de Bach, de integrala acestor sonate și partite a început cu multe decenii în urmă.


De fapt, de când cânți piesele pentru vioară solo de Bach?

Ca toți violoniștii, am început să cânt Bach încă din școală. Aș putea spune că am cântat Bach dintotdeauna. Face parte din rutina mea zilnică. Dar, sigur că au rămas niște piese mai dificile, mai la final, cum ar fi Sonata a III-a în Do major, pe care foarte puțină lume o cântă; Ciaconna am cântat-o de multe ori în studenție. Pentru mine, acest moment de adunare a întregii sale opere pentru vioară solo, acest moment de integrală sună foarte important, revelator aș spune, pentru că una este să înțelegi fiecare lucrare luată în parte - că e vorba fie și despre o singură parte de Bach sau Ciaconna chiar… evident că are în ea atâta energie și atâta sens încât să aibă sens de sine stătătoare, dar ele se întregesc în clipa în care sunt redate integral - Partita a II-a, Sonata I ș.a.m.d. Însă avem cu totul altă perspectivă și cu totul altă înțelegere în clipa în care le percepem pe toate ca pe un singur tot, unitar; toate piesele de puzzle se îmbină perfect una cu cealaltă și, în opinia mea, alcătuiesc o singură lucrare de proporții uriașe, de peste două ore de muzică non-stop. Este o devenire, o metamorfoză la care participă atât interpretul, cât și ascultătorul și care te duce foarte departe.


Care ai simțit că a fost impactul după turneu, când ai cântat această integrală? Cum a simțit publicul? Cred că nu e ușor pentru public …

Așa m-am gândit și eu, că nu este ușor pentru public. Or, eu cred că această muzică a avut mai mult decât oricare alta această capacitate de a scoate publicul din chestiile presante, de zi cu zi, din timpul profan în care trăim cu toții stresați… mai avem 5 minute, avem 30 de secunde să mai urmărim un clip pe facebook ș.a.m.d. Ei bine, muzica lui Bach face ca toate lucrurile astea să curgă într-un alt ritm, într-un ritm pe care ți-l insuflă muzica însăși. Și, dacă am avut la începutul turneului niște temeri că poate două ore și jumătate este mult - două ore și jumătate poate fi mult și să stai în picioare - dar, de-a lungul tuturor concertelor din turneu, eu n-am văzut pe nimeni să plece din sală, nici cei care au prins loc așezați, nici cei care au stat în picioare atâta timp împreună cu mine fiindcă se întâmpla ceva de-a dreptul miraculos - nu mai simțeai oboseala, nu mai simțeai curgerea timpului și, de fiecare dată atunci când ajungeam la finalul integralei, simțeam că dacă Bach ar fi compus nu 6, ci 12, 24 de astfel de sonate era deja cu toții… exact ca la maraton… eram cu toții în acea stare în care aveam energie să mergem mai departe pe termen nedefinit, nedeterminat.

Dorința mea a fost tocmai să reușesc să fixez cu maximă fidelitate trăirea pe care am avut-o cu toții în sălile în care s-au desfășurat concertele, sălile care au fost de fapt catedrale, spații spirituale prin excelență, și a durat atât de mult finalizarea acestui disc și din cauză că am fost în permanență nemulțumit de rezultatele intermediare. Sigur, inițial am încercat să înregistrăm în România, însă din considerente tehnice ce am realizat aici nu a putut fi utilizat, astfel că am ajuns în cele din urmă, cred că în 2014, în Germania, în catedrala din Schwetzingen unde aveam tot ceea ce este necesar, inclusiv era un calculator care controla bătăile de clopot și astfel în timpul înregistrărilor au putut fi suspendate în mod excepțional. Am putut înregistra în condiții optime acest compact disc.

Aș vrea să subliniez un lucru unic pentru mine și anume acela că nicio notă de pe acest disc nu este scoasă din context. Au fost patru zile, am făcut șapte șnururi, iar în a cincea zi, care ar fi fost o zi pentru așa-zisele corecturi, fragmențele, peticuțe, ne-am dat seama că ar fi stricat din frumusețea ansamblului. Nu am urmărit o înregistrare perfectă, o curățenie de farmacie, ci scopul meu, pe care Jakob Hendel l-a înțeles atât de bine, a fost acela de a păstra cât mai mult din viața pe care ți-o dă cântarea pe scenă atunci când comunici cu publicul.


De ce au fost necesari doi ani din momentul înregistrării până când a apărut efectiv CD-ul?

Câteodată am nevoie de mai mult timp tocmai ca să reflectez asupra unor lucruri, ca să le finalizez, să fie exact așa cum îmi doresc. Sigur că, pentru orice compact disc pe care-l scot, am întotdeauna grijă ca nu doar muzica propriu-zisă, înregistrarea, să fie la cel mai înalt nivel, cum este și cazul acestui compact disc semnat de inginerul de sunet Jakob Hendel - laureat cu Premiul Grammy, dar îmi doresc ca, de asemenea, și restul elementelor, ambalajul compact discului, să fie la același nivel cu conținutul său. Și, mă rog, a durat… a durat poate mai mult decât estimam. Nu am văzut neapărat în asta ceva presant. Pentru mine, un compact disc este ceva care va rămâne mult timp de acum înainte, așa că am preferat să îi dau drumul în lume atunci când am fost 100% mulțumit de el.

În booklet, și vreau să marchez lucrul acesta, există niște foarte frumoase cuvinte ale tatălui tău, pianistul Adrian Tomescu, despre Bach. De ce le-ai ales pentru acest CD? Are vreo legătură și cu tatăl tău acest disc?

Da. Tatăl meu, evident, este cunoscut publicului larg ca pianist, un pianist devotat muzicii contemporane - a semnat nu mai puțin de 7-8 discuri înainte de '89 la Electrecord. În ultimii ani ai vieții a avut diverse încercări poetice. De altfel, nu este singurul poet din familia noastră, altul este Lucian Avramescu, chiar văr cu tatăl meu. Dar tata a lăsat, așa, vreo 10-12 poezii și una dintre ele cred eu că era inspirată direct de Ciaconna de Bach și de aceea mi s-a părut firesc să o redau publicului împreună cu versiunea mea a acestei muzici.



"Ascultând Ciaconna de Bach"

Este muzică sau este Dumnezeu care ne primește în lumea lui

Este muzică sau este o imagine din Raiul pe care nu avem dreptul să îl mai vizităm

Trup, sentimente, dureri sau bucurii se dizolvă în neant

Un abur, o culoare, o mireasmă poate zboară, zboară ca respirația unui nou născut

Vibrează, vibrează undeva peste noi, prin noi, pentru noi

Este o lume necunoscută nouă

Este muzică sau este ceva din lumea pe care nu merităm să o cunoaștem

este muzică sau este Dumnezeu care ne dă șansa de a-i întrezări chipul

Omule, de când n-ai mai privit cu-adevărat stelele? De când?

Dar le-ai privit oare o dată, o singură dată, cu adevărat?


Aș vrea să adâncim mai mult chestiunea aceasta - Bach, mâncarea de fiecare zi a unui violonist. Cred că este și pentru un pianist la fel, dar eu n-am cântat la vioară, deci nu știu exact cu e să fii în pielea unui violonist. Bach în fiecare zi apare în biografiile multora dintre marii violoniști din trecut, dar și din prezent.

Eu nu aș restrânge doar la violoniști. Eu cred că fiecare dintre noi are nevoie de o astfel de muzică fiindcă, chiar dacă trăim într-o lume eminamente materială din ce în ce mai mult în ziua de astăzi, eu cred că această chemare spirituală există totuși în fiecare dintre noi și este o necesitate din ce în ce mai stringentă. Avem nevoie de astfel de deschideri spirituale pentru sănătatea spirituală, sănătatea sufletească a fiecăruia dintre noi. Sigur, George Enescu spunea că Bach este pâinea lui cea de toate zilele. Casals cânta la violoncel în fiecare zi Bach.

Chiar dacă poate nu e un obicei de zi cu zi să cânt Bach, într-un fel sau altul ajung în contact cu muzica lui. Fie că se derulează undeva, acolo, în capul meu, diversele succesiuni de acorduri din Ciaconna sau dintr-una dintre fugi, fie că pur și simplu cânți Bach tocmai pentru a-ți curăța mintea, a restabili acea legătură cu divinitatea. Eu cred că este foarte mult adevăr în cele spuse deja de multă vreme, că Bach nu a scris neapărat o muzică pentru oameni, ci o muzică care se adresează undeva acolo, mai sus, și nu putem fi decât foarte privilegiați să putem auzi și noi, să putem simți, să putem cânta, să putem trece prin filtrul personalității noastre o astfel de muzică.


De-a lungul vieții ai cântat cel puțin 30 de ani, mai mult chiar, Bach. Cum s-a schimbat percepția ta asupra muzicii lui de-a lungul acestor muți ani deja?

Nu cred că aș putea vorbi neapărat despre o schimbare, cât despre o evoluție. Nu am avut neapărat o ruptură, la un moment dat, să zic gata, de-acum cânt Bach cu susu-n jos sau altfel. Sigur că pentru un copil, pentru un școlar, muzica lui Bach poate pune în primul rând niște probleme de ordin tehnic. Or, multă lume se concentrează pe această latură fizică, această latură palpabilă a muzicii. Cum să depășim și cum să rezolvăm aceste probleme tehnice, dar, de fapt, muzica începe de-abia de acolo mai departe, când reușești să redai ceea ce ți-a transmis Bach. Și aici intervine realmente inspirația și capacitatea unui interpret tocmai de a transforma acea muzică în ceva cu totul aparte. Sigur, sunt muzici care au nevoie de mai multă implicare a interpretului în a o schimba sau nu.

Muzica lui Bach, pe de altă parte, cred eu că este o muzică ce strălucește mai frumos, este o muzică ce este mai puternică și chiar mai personală atunci când nu ne implicăm atât de mult ca interpreți, atunci când facem un pas în spate și lăsăm pur și simplu muzica să iradieze din frumusețea ei proprie. Asta este viziunea mea acum, în clipa de față, în secolul XXI. Sigur că la începutul secolului trecut violoniștii simțeau altfel și era acea epocă în care chiar își permiteau să mai schimbe o notă pe ici pe acolo, pe unde li se părea că Bach sau Beethoven sau chiar Brahms, nu, greșiseră. Eu cred că există o perfecțiune în muzica lui Bach și absolut fiecare notă, fiecare legătură, fiecare indicație din cele foarte puține pe care ni le-a lăsat își au importanța lor, acolo, și dacă am schimba cea mai mică dintre ele, lucrurile s-ar duce în cu totul altă parte. Deci, trebuie să respectăm muzica așa cum ne-a fost ea lăsată, consider eu că e bine să facem acest pas în spate și să ne bucurăm de muzică.


Pe de altă parte, indicațiile lui Bach din partitură sunt destul de parcimonioase, ca să spun așa.

Pot spune că lipsesc cu desăvârșire…

Aici, între partiturile lui Bach, acea a sonatelor și partitelor pentru vioară solo este una destul de directă. Nu suntem ca în cazul Artei fugii, unde nici măcar n-a specificat care este instrumentul. Este clar că e vorba de o lucrare pentru vioară, este clar că încă de pe vremea lui punea probleme tehnice destul de importante violoniștilor, dar ceea ce este important de remarcat este faptul că nu e vorba despre niște probleme tehnice de dragul virtuozității ca la Paganini, ca la Wieniavski, nu este vorba despre o demonstrație de tehnică, ci toate aceste succesiuni de acorduri, alte elemente tehnice dificile au rolul de a servi muzica. Bach, la fel ca mulți alți compozitori care au ales vioara, a încercat să spargă această imposibilitate a viorii, nu, de a reda mai multe voci. Și Bach, mai bine poate decât oricine altcineva, reușește să sugereze armonii printr-o singură voce. Nu știu dacă există vreo pagină din această lucrare unde să fie o singură voce, chiar dacă aparent este o singură linie melodică, în ea sunt ascunse două, trei, patru voci și acustica aceasta de catedrală este absolut necesară pentru a putea să le scoți la lumină, pentru a putea să le lași să trăiască acolo și în vocile ascunse să se lege notele una de cealaltă. A fost experiența uriașă pe care am trăit-o în turneu și a fost motivul pentru care am dorit atât de mult ca discul acesta să fie înregistrat tot într-o astfel de catedrală.




Cristina Comandașu


Nume, prenume

Localitatea

Vârsta


Comentariu