ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 22.30 Interpretul zilei (R) Marile nume din prezent și din trecut.
Apoi: 23.30 De 10 ori despre... romantism (R) Un serial de inițiere, mai ales, pentru tinerii ascultători.

Discurile anului 2019

Arhiva edițiilor anterioare: 2018 | 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013

Trei continente cu violoncelistul Jan Vogler și dirijorul Cristian Măcelaru - Music box, 13 iulie 2020

Bookmark and Share

Un disc lansat pe 19 iunie 2020, pe care regăsim numele dirijorului român Cristian Măcelaru, o producție a casei Sony ce are în prim plan numele violoncelistului german Jan Vogler. Un concert în primă audiție mondială pe acest disc, concertul Trei continente, urmat de Concertul nr. 2 pentru violoncel și orchestră de Dmitri Șostakovici.

Concertul Trei continente este, într-adevăr, neobișnuit – trei părți, fiecare compusă de un compozitor de pe un alt continent: Nico Muhly din America, Sven Helbig din Germania și Ju Long din China. Este, de fapt, un concert-portret pentru Jan Vogler, născut în Germania, care acum locuiește în Statele Unite ale Americii și este căsătorit cu o chinezoaică, violonista Mira Wang. Lucrare a fost înregistrată în premieră mondială în ianuarie 2020 de Jan Vogler, alături de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii WDR din Koln, sub bagheta lui Cristian Măcelaru. O nouă reușită pentru Cristian Măcelaru, care navighează cu siguranță, impetuozitate și umor în partitura primei lucrări de pe acest album, concertul Trei continente, înregistrat în premieră mondială.

Concertul nr. 2 pentru violoncel și orchestră de Șostakovici a fost înregistrat în timpul unui concert din cadrul festivalului de la Dresda 2019 susținut de Jan Vogler și Orchestra Teatrului Mariinski, condusă de Valery Gergiev. Întreaga producție este, de altfel, un proiect al Festivalului de la Dresda, condus de Jan Vogler și care se bucură de un remarcabil succes. 

Despre acest nou album cu muzică contemporană, care apare la un an după lansarea discului (cuprinzând tot muzică contemporană), care i-a adus lui Cristian Măcelaru primul premiu Grammy, am stat de vorbă cu dirijorul român. 

Cunoscând cariera ta consistentă în acest domeniu, de ce alegi să te implici în astfel de proiecte legate de muzica contemporană?

Pentru mine muzica întotdeauna, contemporană sau nu, a avut scopul de a comunica ceea ce numesc eu esența umană. Iar muzica contemporană ne reprezintă pe noi în acest timp. De aceea, întotdeauna am fost interesat de muzica contemporană care definește, de fapt, societatea noastră de astăzi. Iar acest proiect, ideea unui concert pentru violoncel care are din punct de vedere geografic o extindere de trei continente mi s-a părut chiar foarte semnificativă în această perioadă în care trăim, în care globalizarea e un proces care nu poate fi oprit. Chiar dacă acest concert a fost înregistrat înainte de pandemia actuală, acum ne uităm totuși și vedem că aceste legături intercontinentale sunt mult redefinite acum. A fost o idee care mi s-a prezentat, care mi-a plăcut foarte mult ca și concept, iar apoi muzica în sine - când am început să lucrez la muzică - a fost foarte interesantă pentru mine și mi-a plăcut foarte mult. De aceea, pentru mine în general, orice proiect pe care îl produc în primul rând din punct de vedere filosofic trebuie să fie unul care mă face să mă gândesc, iar apoi din punct de vedere artistic trebuie să aibă și calitatea la care mă aștept.


Un concert neobișnuit - trei părți compuse de trei compozitori diferiți de pe trei continente. Ce aduce unitate acestui concert? Mă gândesc în primul că dificultatea celui care-l interpretează este tocmai să găsească o unitate într-o lucrare așa de diversă, nu?

Da, a fost chiar interesant! Vorbind cu compozitorii, doi dintre ei - nu spun care - au vrut să vorbească între ei ca să vadă dacă pot să găsească o temă comună, iar al treilea compozitor a vrut exact invers, a vrut să scrie această piesă fără să aibă nici o influență a celorlalte două părți. De aceea e interesant pentru mine când ascult piesa sau în timp ce o dirijam să găsesc anumite mesaje ascunse între cele două părți care au colaborat. De fapt, ce e interesant e cât de bine se potrivește acea parte care nu a fost influențată deloc, dar care se potrivește exact în stilul care ar fi fost necesar. Deci, nu am dat nici o indicație vizavi de cum ar trebui să fie piesa, limitările au fost impuse numai din punct de vedere al instrumentelor care se folosesc în orchestră sau numărul instrumentelor folosite în orchestră, durata de timp, am știut cine va scrie partea întâi, cine va scrie partea a doua și cine va scrie partea a treia. Dar a fost alegerea lor cel fel de parte a doua există sau ce fel de parte a treia; pentru că, uitându-ne la concertele care sunt în repertoriu, fiecare e diferit. Nu ne putem uita la o parte a doua... de exemplu, ca în Concertul de violoncel de Elgar, în care partea a doua e complet diferită de ce ne-am aștepta. Și de aceea a fost interesant să vedem cum fiecare compozitor s-a gândit să contribuie în acest fel. Dar unitatea vine din momentul sau din faptul că e același solist, e aceeași orchestră și același dirijor interpretând toate trei părțile într-un concert legat. Și chiar zic eu că se potrivește cumva, se potrivește. Filosofic vorbind e de neașteptat, dar totuși se potrivește.


Cred că și aici partea a doua este diferită de părțile întâi și a treia, așa cum se întâmplă și în concertul de Elgar pe care-l numeai. Partea a doua, compusă de Sven Helbig, are alt profil decât părțile întâi și a treia, compuse de un compozitor american, respectiv unul chinez. Și aș putea extrapola chiar ascultând acum, zilele acestea, în pandemie, concertul, mi se pare că ilustrează într-un fel chiar evoluția pandemiei în aceste continente - într-un fel dramatic în America, într-un fel poate mai puțin dramatic în Europa și în China cu un specific pe care-l auzim în muzica respectivă. Aici ar mai fi de pus o întrebare. Cum receptează publicul o astfel de muzică, pentru că nu este o muzică simplă pentru public - avem multe disonanțe, mai puțin în partea a doua, de aceea și spuneam că are alt profil această parte a lui Sven Helbig care sondează mai mult universul consonant în toate lucrările lui? Cum putem face ca publicul să recepteze poate mai bine această muzică ce ilustrează partea disonantă a existenței noastre?

Publicul chiar de la început a reacționat foarte pozitiv. Foarte multă lume are un concept definit dinainte a cum ar trebui să sune un compozitor contemporan american sau un compozitor contemporan din Europa și cred că a fost chiar interesant că e exact invers acest lucru. Adică, prima parte este scrisă de Nico Muhly. Pentru mine, muzica lui în general e un post Britten, are culoarea aceasta pe care a lăsat-o Benjamin Britten și e o temă cu variațiuni, dar tema e ascunsă, niciodată nu se găsește și e într-o căutare continuă, dar foarte dramatică partea. Iar apoi, Helbig în partea a doua, care pentru mine e mai aproape de Șostakovici decât de muzica pe care acum o știm, muzica contemporană europeană. De aceea cred că lumea a fost puțin șocată, nu s-a așteptat ca acești compozitori să prezinte o parte complet diferită sau necunoscută, chiar neapreciată, a muzicii contemporane reprezentative din America sau din Europa. Iar în partea a treia... e adevărat, asta a fost partea care imediat a adus un zâmbet pe fața muzicienilor la prima repetiție, pentru că aduce aceste idei și aceste sunete care sunt atât de specifice în muzica chinezească și imediat aceste pizzicatto-uri specifice, aceste glissando-uri, ritmul e foarte interesant și cu toții ne-am îndrăgostit de partea a treia în așa fel încât am vorbit cu Zhou Long, l-am rugat dacă ar fi posibil să ia o porțiune a acestei părți și să o facem bis pentru orchestră, pentru că e foarte de efect și se potrivește exact în locul unde trebuie. Răspunsul din partea publicului de la început a fost chiar foarte cald, foarte deschis și cu toții au apreciat diferitele părți.


Presupun că o parte importantă din buna receptare a acestui concert vine și de la Jan Vogler, un violoncelist pe care și noi îl cunoaștem destul de bine aici, în România, deși el nu a cântat cred niciodată în România, dar l-am urmărit la festivaluri în Germania și-n înregistrări și el are într-adevăr o carismă specială. Cum a fost colaborarea cu el?

Da, Jan întotdeauna - și de aceea am și dorit să colaborez cu el, el a fost inițiatorul acestui proiect și întotdeauna are proiecte pe care le gândește din mai multe perspective, ceea ce e foarte important. E adevărat, are o carismă și o înțelegere care merge în afara faptului de a cânta la violoncel. Când am făcut prima audiție a acestei piese în Dresda, la festivalul pe care el îl conduce, publicul și cunoscându-l pe Jan foarte bine acolo, a fost ca și cum aș cânta pentru familia mea. A fost o căldură extraordinară și Jan se simte atât de confortabil și atât de bine în acea sală unde e festivalul, încât a fost o atmosferă chiar foarte, foarte plăcută. Mi-aș dori să reușim să aducem concertul și în România. Cred că oamenii ar fi foarte interesați să poată să-l audă nu numai pe disc, dar să-l audă și într-o versiune live, ca să înțeleagă, pentru că foarte multe din aceste motive muzicale sau din aceste conversații, mai ales în prima parte a lui Nico Muhly, au de-a face cu perspectiva multi-dimensională a unui concert live, care oricât de mult am încerca noi și am crea un sunet extraordinar pentru un disc, e imposibil de transmis acea înțelegere multidimensională a unui aspect live.


Mai sunt și alte proiecte discografice la care ai lucrat și care urmează să apară sau pe care le ai în proiect?

Sigur, sunt foarte multe proiecte la care lucrăm chiar acum. Am să încerc poate cel mai mare proiect pe care am să-l încep la Paris; e cu înregistrarea tuturor simfoniilor de Saint-Saens, care, sigur, Simfonia a III-a, simfonia cu orgă, e cea mai bine cunoscută, dar el are încă patru alte simfonii care sunt extraordinar de frumoase. Și mi-am dorit ca acesta să fie ca un prim statement, să rămână un volum de înregistrări cu o orchestră care înțelege muzica aceasta, care știe cum s-o interpreteze și de aceea am vrut să facem toate cele cinci simfonii. Sperăm ca anul viitor să le avem terminate. Și, la fel, e un proiect cu toată muzica lui Rahmaninov, toată muzica lui Bartok la care lucrăm în Germania. Deci, sunt multe, multe proiecte. Iar apoi, într-un final, visul meu, pe care sper să reușim să-l facem în câțiva ani, la Paris, a fost cu muzica lui Enescu. Muzica lui Enescu a fost scrisă - poate că unii vor avea probleme cu ceea ce spun - influențată foarte mult de stilul de a cânta într-o orchestră din Franța. E adevărat, are esența folclorului românesc, are esența înțelegerii românești, dar din punct de vedere tehnic Enescu a fost extraordinar de influențat de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Și am spus așa, întotdeauna o orchestră din Franța ar înțelege foarte mult sau foarte bine felul în care muzica lui Enescu poate fi interpretată. Și îmi doresc pentru viitor, pentru că iubesc muzica lui Enescu, dar și dintr-o dorință așa, personală, națională, să reușesc să înregistrez toate lucrările lui Enescu.

Discul Trei continente poate fi ascultat la Radio România Muzical luni, 13 iulie, ora 19.00. 

Browserul Dvs. nu poate reda acest clip.

Cristina Comandașu