Desigur, cu toții îl cunoaștem pe Enescu, cel care a compus Rapsodia română, Rapsodia I. În această rapsodie, Enescu aduce folclorul românesc, aduce din experiențele lui pe care le-a auzit în satul natal de la lăutarii pe care-i asculta zilnic, de la care a învățat să cânte la vioară, iar acest lucru este atât de frumos! Și acest Enescu, când ajunge la maturitate (pentru că rapsodiile au fost scrise când era foarte tânăr), folosește aceleași elemente folclorice dar, desigur, într-un mod mai diferit.

Simfonia a III-a a lui Enescu, care este considerată simfonia de apogeu a lui, este o compoziție foarte profundă, este o compoziție prin care Enescu ne duce într-o călătorie foarte interesantă, pentru că începe într-o tonalitate întunecată. Iar apoi, încetul cu încetul, aceste melodii încep să apară la suprafață. Continuăm cu partea a doua a simfoniei, care este, de fapt, un dans diabolic în sine. Iar apoi, când ajungem la sfârșitul acestei părți, ne găsim la partea a treia care, de fapt, este ultima parte. În simfonie, de obicei compusă în patru părți, Enescu folosește numai trei părți. Iar ultima parte este, de fapt, viziunea paradisului. În această călătorie spre paradis, Enescu introduce corul în orchestră, iar corul cântă fără cuvinte. Enescu spune:"Îngerii nu au nevoie de cuvinte, pentru că muzica lor este atât de frumoasă!"

De fiecare dată când o dirijez și ajung la sfârșitul simfoniei acest lucru mă înfioară. Este un lucru foarte frumos! Mi-aduc aminte că prima dată mi-au dat lacrimile. El scrie în partitură aici, în acest moment, care e foarte lent, foarte piano "aici trebuie să fie clopotele liturghiei de Înălțare". Iar aceste clopote pe care el le auzea ca și copil le introduce în simfonie.

Acesta este Enescu! Enescu lua și a luat din tot cea ce era în jurul lui și punea în muzică, crea un univers în care ne întâlnim cu toții, un univers în care lăutarul satului și cu preotul satului și cu mine suntem, de fapt, în același loc profund spiritual. Muzica lui Enescu vorbește despre toate experiențele lui ca om, despre experiențele lui ca și copil, iar apoi despre tot cea ce el își aduce aminte. La sfârșitul acestei simfonii este memoria unui artist despre ceea ce a trecut în viață, care ne aduce mai aproape de Dumnezeu.