Pentru noi, românii, pentru mine, un artist român, numele George Enescu este, de fapt, numele unui artist complet. Pentru că George Enescu a fost nu numai un compozitor, dar a fost un interpret care cânta la vioară extraordinar de frumos, cânta la pian foarte, foarte bine, cânta și la violoncel, era și dirijor... Și, de fapt, mi-aduc aminte, când am ajuns în Statele Unite, primul lucru pe care l-am descoperit era că la multe din orchestrele la care el dirijase în Statele Unite, încă erau oameni în viață, pe care i-am întâlnit, care au cântat sub bagheta lui Enescu. Întotdeauna mi-a plăcut să aud, pentru că toată lumea vorbea de Enescu ca de un muzician desăvârșit, un compozitor extraordinar, dar un om blând și un om foarte generos.

De fapt, este o poveste micuță pe care vreau să v-o spun. Când am ajuns în Houston, concertmaestrul orchestrei, Raphael Fliegel, mi-a spus că a cântat când era tânăr cu Enescu. Și, după prima repetiție, s-au dus la Enescu și i-au spus. "Maestre, dorim să vă invităm să cântăm împreună Octetul de Mendelssohn, dacă ați accepta." Și Enescu a spus: "Cu mare bucurie." Seara, s-au întâlnit, s-au dus la casa concertmaestrului, și au cântat împreună Octetul de Mendelssohn cu Enescu cântând la vioara I. După care, s-au dus să ia cina împreună. Iar la sfârșitul cinei, l-au întrebat: "Maestre, mai doriți ceva?" Și Enescu a spus: "Da. Vreau să mai cântăm Mendelssohn încă o dată."

Acesta a fost Enescu! Enescu a fost un muzician care trăia pentru muzică, care respira muzica și acest lucru se descoperă în toate compozițiile lui. Simfonia a II-a a lui Enescu este o simfonie măreață. Sunt foarte mulți muzicieni pe scenă nu pentru că își dorea un sunet, ci pentru că își dorea să spună absolut tot ceea ce voia să spună. Iar muzica lui Enescu la maturitate, simfoniile lui, demonstrează acest geniu. Ia toate vocile individuale și reușește să le combine în așa fel încât cu toate să se unească. Iar apogeul simfoniei, la sfârșit, în coda finală... toate ideile muzicale, toate ideile ritmice, toate ideile armonice pe care le folosește în aceste 50+ de minute ale simfoniei, Enescu le readuce împreună. Dar toate sunt întrepătrunse și sunt atât de frumos puse, ca și într-o ie extraordinară la care putem să vedem fiecare fir, dar când ne îndepărtăm, facem un pas în spate, de fapt vedem frumusețea produsului complet.

Ador această simfonie la culme pentru că este un exemplu atât de profund al felului în care Enescu înțelegea muzica. Iar pentru mine, când am început să dirijez această simfonie, a devenit ca și o obsesie la care nu pot să mă opresc din a mă gândi. Și, sincer vorbind, mă gândesc la muzica lui și la această simfonie în fiecare zi.