Continuăm parcursul nostru printre lucrările românești, dedicate viorii și pianului în acest caz, și astăzi vorbim despre cele două sonate, prime două sonate - opus 2 și opus 6 - din creația lui George Enescu. Două lucrări pe care Enescu le-a scris când era adolescent. Transpare lucrul acesta în muzica lui sau, de fapt, întâlnim un mic Brahms, un mic Faure acolo?

Sunt lucrări de tinerețe, aproape de adolescență, copilărie chiar aș zice în cazul primei sonate. Se cântă destul de rar. În special prima sonată are niște dimensiuni destul de ample. Și... e un stil "neașteptat" la Enescu. Adică, lumea se așteaptă de la Enescu fie la influențele acestea folclorice directe (cum sunt rapsodiile), fie la limbajul acesta evoluat din opera Oedipe sau din lucrările sale târzii (Sonata a III-a "în caracter popular românesc" sau Impresiile). Din câte știu, această primă sonată a compus-o pe când era la Viena, deci în fragedă pruncie.

Da. Și îi este dedicată lui Joseph Joachim...

Da, marele violonist și foarte bun prieten al lui Johannes Brahms. Deci, se simte amprenta muzicii lui Brahms, fără să fie însă o pastișă. Se pot recunoaște anumite armonii, anumite motive care vor fi dezvoltate ulterior în întreaga sa creație. Cine are urechi să audă, poate să identifice aici geniul care voia să iasă la lumină.

Sonata a II-a, în schimb, a fost compusă la 17 ani, în pragul majoratului. Fără îndoială, e o influență franceză acolo... se regăsesc toate acele indicații în limba franceză. Enescu spunea că inspirația pentru această sonată, de fapt tema - că este, practic, o singură temă care se tot metamorfozează în toate cele 3 părți - tema acestei sonate i-a venit pe când se plimba într-o grădină. Și a purtat în el multă vreme această temă, până ce i-a dat această formă minunată. Experimentează aici, iarăși, cu diverse procedee pe care le vom regăsi ulterior, cum este spre exemplu chiar începutul sonatei, unde atât vioara cât și pianul cântă la unison tema, deci lasă muzica să fie frumoasă prin ea însăși, fără să o îmbrace din punct de vedere armonic cu nimic altceva... Deci, pur și simplu, o melodie care conține în ea însăși întreaga ei armonie și, evident, adaugă ulterior mai multe... Și această melodie care este cantabilă, oarecum melancolică în prima parte, va fi metamorfozată într-o melodie de joc, pusă pe niște ritmuri din acestea compuse în partea a treia cu o energie absolut debordantă. Nu este o sonată ușoară nici pentru vioară, nici pentru pian. Mulți pianiști oftează când aud de această partitură. Enescu era un excelent pianist și a știut cum să exploateze din plin toate sonoritățile, toate resursele sonore ale pianului. Și ale viorii, de altfel.