Restricțiile impuse de regim în anii '80 atinseseră în cote inumane. În casele oamenilor era frig, nu erau gaze, lumina și apa se opreau de câteva ori pe zi, alimente nu se găseau, televiziunea emitea două ore zilnic, timp în care se ridicau osanale familiei Ceaușescu. În paralel, România era izolată internațional, iar politica de sistematizare - de demolare încăpățânată a unor monumente arhitectonice și planificare urbanistică megalomană - își urma nestingherită cursul.

Un fenomen muzical interesant era în desfășurare: imersiunea în cultura geto-dacă. Ea a constituit, în anii '70, un ferment imaginar pentru mulți creatori și totodată o evaziune din cotidianul trasat de ideologia național-comunistă. Creatorii se refugiau într-un trecut puțin cunoscut, misterios și captivant. Acest refugiu în lumea geto-dacă poate fi înțeles ca reflex al protocronismului de stat sau, mai degrabă, ca subterfugiu cultural, ca strategie de a evita tema cultului personalității prin apelul la tema "patriei", a culturii și a istoriei strămoșești?

În anii '80, o nouă generație de compozitori își face simțită prezența, prin opusuri camerale, concertante și vocal-simfonice de anvergură.