Probabil că fiecare tânăr muzician - indiferent de meridianul locului unde s-a născut - visează, își dorește să ajungă pe scena Filarmonicii din Berlin. O instituție al cărei prestigiu s-a consolidat mereu prin ținuta interpretativă a manifestărilor organizate, prin statutul de vârf al orchestrei cu sediul aici, dar și prin "certificatul de recunoaștere valorică" pe care îl conferă prezența pe afiș a numelui solistului sau dirijorului invitat. Desigur, includerea în colectivul simfonic sau coral constituie o recunoaștere profesională de prim rang, iar sistemul de selecție și "validare" a membrilor ansamblurilor (inclusiv a dirijorilor și directorului artistic, prin votul general al muzicienilor din formațiile respective) are conotații deosebite.

În octombrie 2018, Filarmonica din Berlin aniversează 55 de ani de când "casa" ei și-a deschis porțile către public printr-un simbolic concert în care Herbert von Karajan a interpretat Simfonia a IX-a de Beethoven.

Era absolută nevoie de un sediu care să conțină nu doar sala de concert, ci și toate spațiile anexe necesare (săli de repetiții, garderobă etc.) căci - după mărturiile unor vechi membri ai orchestrei - prin anii '50 cuferele erau nelipsite pe holuri înainte de manifestările publice. Vechea clădire (a cărei sală fusese utilizată inițial ca… loc de divertisment pentru adepții patinelor cu role!!!) a fost preluată pentru concertele Filarmonicii în 1888. Aici au evoluat celebri artiști ai generațiilor trecute, Joachim, Schnabel, Toscanini, Furtwangler, Paderewski sau Artur Rubinstein - pentru a enumera doar câțiva…