Miniportretul de astăzi este al compozitoarei Cristina Uruc, stabilită de câțiva ani în nordul Italiei, lângă Milano. Eu am prins-o în România, în timpul Festivalului Enescu, un eveniment la organizarea căruia Cristina lucrează încă din studenție. Tot la început de toamnă ea și-a încheiat și studiile de doctorat la Universitatea de Muzică bucureșteană, instituție unde făcuse și studiile de licență și de masterat în compoziție. Date fiind experiența și pasiunea Cristinei pentru organizarea de evenimente artistice, discuția noastră a mers dincolo de sfera muzicii propriu-zise.

Părinții tăi nu sunt muzicieni, din câte știu eu. Tu cum ai ajuns să faci muzică?

Era Liceul de Artă aproape de casă. Mama mea a fost învățătoare, acum e la pensie și tata a lucrat la CFR și Liceul de Artă era foarte aproape de casă, la nici măcar cinci minute distanţă. În același an mama lua clasa I la școala la care lucra ea. Era tot în cartier, dar era un pic mai departe și n-a vrut niciodată ca eu să-i fiu elevă și nici să fiu în clasa paralelă de-a unei colege de-a ei. Și atunci a hotărât să mă ducă la Liceul de Artă. Și am început cu pianul.

Ai și terminat cu pianul?

Nu, n-am terminat cu pianul 12 clase. Eram în clasa a VIII-a când în programa școlară s-a introdus pedagogia muzicală, ca opțiune în liceu şi atunci, eu fiind o persoană extrem de timidă, am un trac incredibil pe scenă, nu reușesc să cânt la pian pe scenă, am ales această secţie.

Ți-aduci aminte care a fost prima ta compoziție?

Mi-aduc aminte foarte bine, datorită profesorului meu de cor din liceu, Horațiu Alexandrescu se numește, este nepotul lui Dragoș Alexandrescu. Un profesor excepțional. Ne-a fost, la un moment dat, profesor, în clasa a XI-a. Ne preda forme și pe lângă faptul că analizam, la nivelul la care puteam înțelege noi atunci, ne punea şi să scriem în formele respective, să facem exerciții de scriitură și el a observat că exercițiile pe care le făceam eu, deși în limbaj clasic, lui i se păreau că sunt un pic mai mult decât o chestie scolastică. Adică nu era doar o temă și atunci a văzut că sunt niște cursuri la Breaza, cursurile IConArts. A vorbit cu părinții mei și le-a spus că el mi-ar recomanda să mă duc acolo pentru că sunt cursuri de compoziție. Și părinții mei l-au ascultat și mi-a plăcut lumea asta. Veneam și cu urechile deschise, cu mintea deschisă, pentru că nu aveam prejudecăți și mi-aduc aminte că atunci era doamna Doina Rotaru profesor invitat la compoziție și am ascultat muzica ei. Era prima dată în viața mea când ascultam muzică contemporană, pentru că în liceu nu învățam foarte mult, nu ni se spunea despre asta, și a fost muzica ei. Cu muzica ei am început să descopăr muzica contemporană, iar ea și Livia Teodorescu m-au învățat cum să înțeleg muzica contemporană și cum s-o ascult.

Și apoi cum s-o scrii.

Și apoi cum s-o scriu. Da. De la ele, de la domnul profesor Dediu am învățat, de la toți. Am încercat să învăț de la toți câte ceva.

Scrii o lucrare, ți se cântă, asculți și ți se pare că nu sună exact așa cum ți-ai imaginat tu. Cât de des revii asupra partiturii, adică ești dispusă să faci asta?

Sigur că da. Dacă lucrarea nu sună așa cum mi-am imaginat-o eu din vina mea și din cauza unor probleme tehnice în partitură, sigur că revin. N-am absolut nici un fel de problemă. Și aici intervine relația cu interpretul, pentru că nu mă închid în cameră și spun: vai, n-a ieșit, trebuie să văd ce să corectez sau nu e vina mea, nu. Vorbim, ne întrebăm ce a fost, cum a fost, aici de ce a sunat așa, poate că a trebuit să scriu diferit sau poate că au fost prea puține repetiții și n-a fost timp să aprofundăm acea problemă, dar cu siguranță se poate face și mai târziu va ieși mai bine.

Din punct de vedere formal - ai un plan pe care îl concepi înainte de a te apuca să compui, folosești așa ceva?

Depinde.

Depinde de amploarea și complexitatea partiturii ?

Depinde de amploarea partiturii, depinde de instrumentație, depinde de starea mea de moment. Pot să-mi fac o hartă. De cele mai multe ori mă îndepărtez de la ea. De fapt, așa scriu: mă gândesc ce mi-ar plăcea să ascult când mă duc într-o sală de concert și îmi propun să scriu un concert de clarinet, să spun. Ce mi-ar plăcea să ascult, cum mi-ar plăcea să înceapă concertul respectiv, ce-aș vrea să aud?

Ești foarte organizată și toate capacitățile astea ale tale au fost observate și fructificate într-o multitudine de colaborări, nu numai aici în România, unde te-ai ocupat de Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, unde lucrezi deja de foarte multă vreme în echipa Festivalului Enescu, dar și în străinătate. Știu că ai fost plecată cu două burse, în Germania la Hamburg, dar și în Italia la Pavia. A doua a fost o bursă în care ai lucrat, practic (ai și rămas în Italia). Ce anume din structura ta te face să-ți dorești să faci asta?

Îmi face foarte multă plăcere să lucrez în mediul spectacolului, în mediul de organizare. E satisfacția unui eveniment dus la capăt, satisfacția unui concert bine făcut. Asta și pentru că am început să realizez, poate mai mult atunci când am ajuns în străinătate să lucrez în domeniul acesta, că, dacă nu există o persoană sau o echipă, nu poți face de unul singur totul. Dacă nu există o echipă bine pregătită în spatele unei orchestre, unui ansamblu, atunci când repetă, chiar în sala lor de repetiții sau când se pleacă într-un turneu, într-un festival, dacă nu este o echipă bine pregătită, care să știe să așeze scaunele, să facă un stage plan, să știe ce nevoi au niște muzicieni, să le anticipe oarecum, să n-ajungi în ultima clipă în care muzicianul să-ți spună că nu are un clește când cântă afară, pentru că-i zboară partiturile. Să faci toate lucurile astea și să vezi că ești apreciat și să ți se spună, nu numai mie, dar întregii echipe, datorită vouă, nu ne-am gândit decât să facem muzică.

De ce ai ales să te întorci în Italia?

Limba, atmosfera, mâncarea, mai ales. Este incredibil cum și cât pot fi italienii pasionați de mâncare și de viața frumoasă și de a vorbi tot timpul de lucrurile plăcute, chiar dacă poate lor li se întâmplă lucruri mai neplăcute în viață. Dar și o lume nouă care mi s-a deschis atunci când am fost în Italia, lumea muzicii baroce, poate și din cauza mea, nu am descoperit-o în România, poate ar fi trebuit să-mi dau interesul mai mult. Dacă mi-aș fi dat interesul mai mult, poate aș fi descoperit-o și aici, dar acolo a fost pe tavă. Am lucrat cu un ansamblu foarte bun, cu corul și orchestra Ghislieri, care, într-adevăr, m-au susținut foarte mult, m-au ajutat să mă integrez, am învățat italiana cu ei, am învățat să vorbesc. O înțelegeam, dar n-o vorbeam atât de bine și mi-au dat într-adevăr, responsabilități foarte mari pe mână, la un moment dat, încât asta mi-a dat curaj să merg mai departe. Prima persoană care mi-a dat cele mai mari responsabilități pe mână a fost Mihai Constantinescu, pe care nu pot să uit să-l menționez, pentru că el a fost primul care m-a făcut să înțeleg că pot și mi-a dat încredere că pot.

În prezent, care sunt dificultățile cu care te confrunți în Italia, din punct de vedere profesional? Cum arată viața ta acolo, acum?

În prezent sunt freelancer. Am lucrat anul acesta cu Il Giardino Armonico al lui Giovanni Antonini, un grup cunoscut pe plan internațional în muzica barocă. A fost o onoare pentru mine să pot lucra cu ei și am descoperit ce înseamnă turneele la foc automat și ritmul de lucru extrem de alert și asta m-a făcut și mai mult să-mi doresc să evoluez și să mă specializez pe domeniul acesta. Îmi place viața asta, pe drumuri. Nu încontinuu, evident. Am nevoie să mă opresc la un moment dat , dar a fost fascinant pentru mine astăzi să mă aflu la Paris, la Auditorium du Louvre, mâine să fiu la Musikverein, în Viena, poimâine să începem repetiții și înregistrări pentru un CD și peste două zile să fiu la Roma și după Roma să fiu la Basel și după Basel să ajung la Milano până în ora prânzului.

Deci îți place să trăiești intens.

Da.

Cum arată viitorul tău ideal? În momentul de faţă la ce visezi ?

Să fiu fericită.

Ce înseamnă asta pentru tine?

Știi, e foarte greu să spui ce înseamnă asta. Din punct de vedere profesional, să pot să ajung să lucrez la un nivel înalt, profesionist, să lucrez cu ansambluri bune sau cu un ansamblu, nu cu mai multe, depinde, la care să-mi facă plăcere să mă duc să ascult muzica pe care o cântă și să plec cu ei în turnee și să nu simt greutatea acestui job. Și din punct de vedere personal, mi-ar plăcea să-mi găsesc un hobby, să-mi dau seama ce-mi place de fapt să fac.

Acum că ai terminat cu teza de doctorat, ai timp să te bucuri și mai mult de viață, mai ales în Italia.

Da. Să călătoresc. Asta o să mă facă fericită foarte mult și nu numai din punct de vedere profesional, dar și să-mi fac eu vacanțe.

E timp, în viziunea asta a ta, de viitor și pentru familie, în viața asta agitată a ta?

Întotdeauna trebuie să fie timp petru familie. Depinde ce înțelege fiecare prin familie.