În rubrica de astăzi o descoperim pe soprana Paula Iancic. Ea a început studiul muzicii cu pian, la Liceul de Arte Sabin Drăgoi și a continuat cu canto. Studiile de specialitate universitare le-a făcut la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, sub îndrumarea profesorilor Marius Vlad Budoiu și Elena Andrieș Moldovan. Cursurile le-a absolvit în vara lui 2017. Paul Iancic se poate mândri deja cu o bogată activitate scenică, atât în țară, cât și peste hotare. A apărut pe scenele Operelor naționale din Cluj-Napoca, Iași și Timișoara, în roluri ca: Lauretta, Micaela, Pamina, Musetta sau Mimi, iar din toamna anului 2016 Paula Iancic s-a alăturat, pentru un stagiu de doi ani, Studioului de Operă de la Bayerische Staatsoper din Munchen, devenind astfel solistă a uneia dintre cele mai prestigioase instituții din lume. Acolo tânăra soprană a avut onoarea de a împărți scena cu artiști ca Jonas Kaufmann, Diana Damrau, Vittorio Grigolo, Alex Esposito, Rene Pape, Matthew Polenzani, Ermonela Jaho, Ildebrando D'Arcangelo și Alessandro Corbelli, între alții. Nici în ceea ce privește repertoriul vocal-simfonic activitatea sopranei nu este de trecut cu vederea, ea fiind invitată să colaboreze cu majoritatea filarmonicilor din țară, apărând și pe scena Sălii Radio din București și pe cea a Ateneului Român.

Am citit că ai început cu pian, ai studiat apoi canto. Cum ai ajuns la muzică?

Destul de amuzant. Ca orice copil, iubeam desenele animate și, implicit, Tom și Jerry, și pe vremea aceea părea foarte ușor studiul pianului dacă te luai după desene animate și am crezut că așa este și în realitate. Bineînțeles, că la scurt timp am realizat că implică multă muncă decât era ilustrată în Tom și Jerry și mi-a mai scăzut din apetit, să zic așa. Dar am constatat că mi-era util, aveam ureche muzicală, așa că am continuat.

Și când te-ai hotărât să treci la canto?

La canto am hotărât să trec în clasa a IX-a, pentru că nu aveam răbdarea să studiez cât ar fi trebuit la pian și pe de altă parte, nici nu-mi doream să renunț la muzică. Așa că am descoperit că opera cumva e chemarea mea. Mă simțeam confortabil, mă simțeam acasă, într-un anumit fel. Când am început să fac canto a fost pentru prima dată, când, ieșind pe scenă nu mai îmi venea să intru în pământ de emoții, așa că, totul a venit de la sine și mi-am dorit de la bun început să fac o carieră solistică. Nu știam cum, nu-mi puteam imagina atunci cât de greu ar fi drumul și ce ar duce cu sine, dar îmi doream foarte mult să fac o carieră solistică.

Ai studiat apoi la Cluj. Ce amintiri ai de acolo?

Clujul a fost o etapă foarte frumoasă. Primii doi ani am studiat cu domnul Marius Budoiu și am învățat foarte, foarte multe lucruri. Practic, atunci am înțeles câte detalii implică muzica de operă și într-adevăr, studiul unei arii, unui rol ș.a.m.d., iar ulterior am studiat cu doamna Andrieș, care era pe vremea aceea decana facultății. Eu cred foarte mult că de la fiecare mentor poţi acumula informații pe care ulterior le poţi fructifica pe tot parcursul carierei.

Care a fost primul rol pe care l-ai jucat pe o scenă de operă?

Primul rol a fost Lauretta, în Gianni Schicchi și cumva s-a sincronizat cu începerea facultății, cu începerea anului I. Debutul meu a fost chiar cu vreo două zile înainte de a începe oficial studiile la Academia de Muzică Gheorghe Dima. A fost o mare, mare onoare. Practic, primii mei pași pe scenă de operă într-un rol.

Îți amintești ce senzație ai trăit atunci?

Vai, da. În Lauretta ajunsesem în punctul în care îmi puteam gestiona emoțiile de așa manieră încât să nu mă încurce, ci din contră, să mă impulsioneze, dar mai devreme, când începusem să cânt și eram încă în liceu, aveam diverse concerte, recitaluri, mi-aduc aminte că un an de zile a fost crâncen, aveam niște emoții de-mi veneam să intru în pământ și-mi încurca practic, toată prestația, pentru că eu urcam pe scenă și-mi doream să se termine cât mai repede momentele respective și poate lucrasem săptămâni, luni de zile. În liceu recunosc că am avut un moment în care m-am analizat și am vrut foarte tare să schimb lucrul ăsta.

Cum ai reușit?

Mi-a luat ceva timp și am discutat cu mine și am hotărât să schimb complet felul în care priveam lucrurile și am început să mă arunc așa, pe scenă, fără să mă mai gândesc atâta, fără să-mi fac probleme înainte. Și acum am emoții foarte mari, dar se manifestă diferit. E mai mult ca o febră, ca o nerăbdare de a păși pe scenă.

Ai avut ocazia să participi și la masterclass-uri ţinute de cântăreți străini?

Am avut șansa asta, o dată fiind admisă la Studioul de Operă de la Bayerische Staatsoper. Acolo fiind în sistemul lor, periodic vin diverse nume importante să țină masterclass-uri, asta pe lângă profesorii care vin regulat, să zic așa. Cu Brigitte Fassbaender am lucrat, dar strict în cadrul unui masterclass, iar pe Rudolf Piernay l-am avut profesor.

În prezent ai pe cineva care te sfătuiește?

În prezent o am pe doamna profesoară Elena Andrieș, cu care țin legătura și mă sfătuiesc, indiferent de ce proiecte mi se ivesc. N-aș putea să spun că am învățat altceva decât ceea ce mi s-a spus ulterior, plecată fiind. M-am dus cu o bază tehnică destul de bună pusă la punct și informația pe care am primit-o mai târziu la studioul de operă și colaborând în diverse proiecte a fost doar o șlefuire a lucrurilor cu care eu venisem din România.

Ai colaborat de-a lungul timpului cu mai multe instituții: Opera din Cluj-Napoca, unde ai debutat, Operele din Iași, Timișoara, dar ai fost și membră a Studioului de Operă de la Bayerische Staatsoper din Munchen. Ești angajată undeva în acest moment?

Momentan nu sunt anagajată. Nu știi ce-ți rezervă viitorul. Mă bucur de fiecare proiect care apare și, slavă Domnului, a fost un an destul de plin.

Ai prefera să fii freelancer sau mai degrabă angajată, chiar și cu un contract scurt, undeva?

N-aș putea să mă pronunț. Chestiunea asta este destul de subiectivă. A fi freelancer are, teoretic, avantaje, dar totul ține să ai și proiecte cu care să-ți susții existența. E un pic riscant să fii freelancer. Încă nu am un răspuns la această întrebare. Aștept să văd cum se așează lucrurile.

Te-ai întors de la Düsseldorf. Ce ai făcut acolo?

La Düsseldorf am fost invitată pentru un rol într-o operă modernă, care se numește Schade, dass sie eine Hure war, care a avut premiera mondială pe data de 16 februarie.

Ai avut un rol principal acolo sau unul mai mic?

Nu am avut rolul principal, am avut un rol mai mic, dar foarte simpatic și, deși este vorba despre o operă germană, partea mea avea un fel de țesătură italiană, ceea ce mi-a picat foarte bine.

Tu ești manageriată de vreo agenție în momentul acesta?

Da, colaborez cu o agenție din Berlin, Seifert Agentur se numește.

Care este cea mai dragă amintire care o păstrezi de pe scena Bayerische Staatsoper?

Nu pot să uit prima reprezentație, primul rol care mi s-a oferit, acesta fiind Barbarina, tocmai pentru că era într-o distribuție absolut fantastică și pentru mine era incredibil. Diana Damrau era Contesa și a fost o tranziție foarte mare pentru mine de pe băncile facultății, unde ascultam pe youtube înregistrări cu Diana Damrau, la a cânta cu ea pe aceeași scenă, în aceeași producție. A fost incredibilă senzația și nu eram capabilă să vorbesc cu ea. Nu aveam cuvinte, abia puteam s-o salut, eram complet paralizată.

Ce hobby-uri sau pasiuni ai?

Primul lucru care îmi vine în minte ar fi fotografia. Mă pasionează fotografia și bineînțeles că o fac la un nivel foarte amator, dar mi-ar plăcea să dezvolt hobby-ul acesta.

Cum arată viitorul ideal pentru Paula Iancic?

Habar nu am. Sper eu, cu cât mai multe contracte. Asta ar fi, în mare și mi-aș dori să existe și o stabilitate, să existe un loc, un acasă unde să mă întorc mereu cu drag, să-mi reîncarc bateriile. Deocamdată trăiesc în bagaj, așa că e mai greu.

Transcrierea interviului: Andreea Toma