Îndrumată de personalități ca Sanda Bobescu, Olga Szel și Dan Grigore, iar mai târziu de Alexis Weissenberg, Martha Argerich, Lory Wallfish și Richard Goode, Diana Ionescu are un parcurs profesional excepțional, fiind laureată a unor importante competiții internaționale ca "George Enescu" sau "Alexis Weissenberg". A fost invitată să cânte în cadrul unor prestigioase festivaluri ca cel de la Verbier, Progetto Martha Argerich, George Enescu sau Kyoto Music. La Guildhall School of Music and Drama a lucrat cu Joan Havill și Ronan O'Hora și a susținut numeroase concerte în Marea Britanie pe scene ca Wigmore Hall, Barbican Hall, Queen Elisabeth Hall, la Purcell Room, LSO St. Luke's, Saint Martin in the Fields, CBSO Birmingham, Covent Garden. A colaborat, între alții, cu membrii cvartetelor Belcea și Transilvan, cu violonistul Remus Azoiței și soprana Teodora Gheorghiu, precum și cu ansambluri ca Orchestra Națională Radio, Orchestra Filarmonicii bucureștene sau Guildhall School Orchestra. Teza de doctorat a artistei are ca subiect creația pentru pian solo a lui George Enescu. Diana Ionescu derulează multe proiecte în compania violonistului și compozitorului Vlad Maistorovici, împreună cu care a fondat în anul 2015 Vibrate! la Brașov - un festival internațional anual care explorează modalități de a împrospăta experiența ascultării muzicii clasice.

Diana, am citit că în copilărie, înainte de a te aşeza în faţa pianului, ai început să studiezi vioara, dar nu ţi-a plăcut

Întâmplător, următoarea colaborare de anvergură va fi cu vioara. Din păcate nu am capacitățile Clarei Haskil de a face schimb între cele două instrumente; mi-aș fi dorit, dar nu s-a putut. Însă chiar mă pregătesc acum și, de fapt, am și început un proiect foarte, foarte drag împreună cu violonistul Vlad Maistorovici - Integrala Sonatelor de Mozart, de pian și vioară, incluzând și primele zece sonate scrise la vârste foarte fragede și care, de obicei, sunt... nu știu dacă evitate, dar în orice caz sunt privite cu puțină reticență de lumea muzicală.

Vorbim acum despre momentul prezent, 2019. Cum arată Diana Ionescu acum și cum s-a transformat în timp Diana Ionescu? Și cum s-a transformat felul în care ea percepe și interpretează muzica?

Cum m-am schimbat? E foarte nostim că îmi pui această întrebare pentru că într-adevăr am simțit 2019 ca pe un an al schimbărilor, al deschiderilor. În primul rând, sunt foarte implicată în proiectele pe care deja le-am pus pe picioare, și anume Festivalul Vibrate! de la Brașov, care în fiecare an e un fel de highlight atât pentru mine, cât și pentru Vlad Maistorovici... bănuiesc că pentru toată echipa. E un an aniversar, festivalul a împlinit cinci ani, deja simțim că am crescut puțin, am căpătat experiență. Mă bucur că e anul în care am început acest proiect legat de Mozart. Mozart pentru mine a fost întotdeauna ca aerul pe care-l respir. Nu-mi pot închipui cum aș putea trăi fără această muzică. Și mă bucur că în sfârșit am ajuns la vârsta la care, după ce ai experimentat tot felul de chestii și ți-ai dovedit, și ți-ai arătat mușchii, vine o perioadă în care începi să-ți dorești să faci realmente ceea ce iubești cel mai mult. Poate pentru că trece timpul, îmbătrânim... nu știu, habar n-am! În orice caz, eu m-am găsit în postura asta și am zis "Vreau să fac, vreau să cânt Mozart foarte mult!" Evident, nu numai Mozart, dar vreau să investesc în proiectul ăsta. Deja am făcut câteva concerte și am fost extraordinar de surprinsă de cât de receptiv a fost publicul. Pentru că, sigur, îți faci griji, întotdeauna un program exclusiv reprezintă un risc.

Să înțeleg că  proiectul cu Mozart intră în noua ediție de Vibrate! ?

Poate că da. Problema cu festivalul este că avem atât de multe idei, încât la fiecare ediție sfârșim prin a alerga de la un capăt la celălalt al Brașovului, în o sută de mii de repetiții și filmări ș.a.m.d., și în fiecare an jurăm că ediția viitoare va fi mult mai aerisită. Nu s-a întâmplat pănă acum și bănuiesc că nu se va întâmpla nici acum, deci, nu știu. Sigur că pentru public e o bucurie și, de fapt, ideea unui festival asta e, un fel de petrecere continuă. Ai o săptămână, în fond, la Brașov în care, dacă s-ar putea, 24 de ore din 24 să fie muzică peste tot și lumea să poată să absoarbă muzica la orice colț de stradă.

Mare parte dintre cei cu care colaborați în cadrul Festivalului Vibrate!, mă refer la invitați, la instrumentiști, sunt buni prieteni de-ai voștri cu care, din câte știu eu, v-ați împrietenit și ați colaborat încă din perioada voastră londoneză - pentru că și tu și Vlad Maistorovici ați studiat și acolo. De obicei se pleacă pentru o profesor sau pentru anumiți profesori, nu neapărat pentru orașul în sine. La tine cum s-au petrecut lucrurile?

Eu am vrut să ies. Am călătorit foarte mult de când eram copil. Am avut norocul că revoluția s-a întâmplat când eu aveam opt ani, eram destul de mititică, și-atunci am ieșit foarte, foarte curând din țară - concursuri, diverse călătorii, masterclassuri ș.a.m.d. După doi ani de conservator, am simțit nevoia să ies și să trăiesc în afară, nu numai să mă duc punctual, pentru niște proiecte. Și, sincer, e o nevoie pe care o simt permanent - nevoia de mișcare, nevoia de a nu rămâne într-un singur loc. Nu mă regăsesc în artistul care locuiește în România, stă în România și nu vrea să locuiască și în altă parte. Pentru mine ideal este să fiu o lună acolo, o lună acolo, două luni dincolo... e atât de bogată această lume încât mi se pare un sacrilegiu să îți închizi porțile, mai ales dacă simți nevoia.

Deci șocul cultural despre care se vorbește în momentul în care pleci dintr-o țară să locuiești într-o alta a fost o bucurie pentru tine, sau în ce a constat? A existat?

Chiar n-a fost nici un șoc. Eram perfect pregătită. De copil vorbeam patru limbi străine și atunci nu am avut nici un fel de dificultăți. Șocul a fost la un nivel cât se poate de pueril. Șocul cel mai mare a fost calitatea pianelor. Ca orice pianist care e veșnic în căutare de instrument și e veșnic îngrijorat de "ce-oi găsi, pe unde-oi găsi și ce-o să se-ntâmple"... sigur, cu bucuria de rigoare, pentru că fiecare instrument îți dă o altă piesă. Și mie plăcându-mi să cunosc alți oameni, îmi place să cunosc și alte piane, și alte țări, și alte săli. Primele două-trei luni, eu eram într-un extaz permanent. Treceam din sală în sală, de pe Steinway pe Steinway și nu-mi venea să cred. Mi se părea că toate pianele cântă singure, minunat, trăiam o euforie care, ca să spun drept, a durat destul de mult. Recunosc că îmi place să muncesc pentru un sunet bun, dar în momentul în care ai un instrument fabulos, care îți dăruiește niște sunete care nu ți-ai închipuit vreodată că vor putea să fie atât de frumoase, e incredibil!

Cât de mult contează pentru tine atmosfera creată într-un spațiu în care trebuie să cânți - că e biserică, că e o sală de concerte mai mică, mai mare?

Contează enorm, pentru că fiecare piesă devine alta în momentul în care schimbi pianul, schimbi sala și fiecare moment are piesa lui, cel puțin pentru mine. Cele mai frustrante momente sunt momentele în care găsești un spațiu nu tocmai potrivit pentru un eveniment muzical și unde e un pic mai greu să te conectezi cu publicul... pentru că, practic, lucrarea se face în trei, patru. În afară de pianist, e pianul, e sala, e publicul. Și recunosc că nu sunt genul de artist care, odată ajuns la locul faptei, se pune în priză, a cântat, a plecat și... salut, bonjour. Eu cred că într-o stare ideală, în concert, nimic nu poate deveni negativ. Pentru că dacă ești suficient de flexibil, poți adapta orice lucru ţi se întâmplă, îl poți transforma într-o calitate. Acum, în cazul operei, e o situație specială și mi s-a întâmplat și mie în cazul câtorva colaborăti care nu au funcționat. De exemplu, anumiți artiști cu care ai păreri complet diferite, fără ca unele să fie neapărat mai rele sau mai bune, ci pur și simplu aveți alți timpi interiori, altă imagine... și e foarte greu să te acordezi, necesită o muncă. Dacă n-a existat timpul respectiv și, mă rog, a trebuit să se întâmple totul foarte repede, într-adevăr e un pic mai dificil. Însă orice situație asumată, cu puțină creativitate și cu inteligența necesare se poate transforma în ceva absolut minunat și, cu siguranță, irepetabil.

Cum arată viitorul ideal pentru tine?

Viitorul ideal reprezintă niște lucruri foarte simple: sănătate, putere de muncă și norocul - că până la urmă e și o chestie de noroc, de imprevizibil - de a avea parte de oameni extraordinari în jur, cu care să faci lucruri pozitive. Eu asta-mi doresc pentru viitor și asta încerc să fac să se întâmple.