Eram un copil foarte curios și încercam să descopăr și singură foarte multe

Cristina, tu ai început să studiezi muzica la 12 ani la Liceul Lipatti, aici, în București. Ce ai făcut până la 12 ani?

Am făcut matematică, am făcut limbi străine. Părinții mei sunt profesori de geografie și franceză. Am făcut o școală "normală". Sunt pasionată de limbile străine, mai ales, dar și de matematică.

Ce limbi străine ai studiat?

În școală - engleză, franceză, în privat - spaniolă, italiană.

Și ce te-a făcut să te duci la un liceu de muzică?

Eu tot cântam prin casă, îi exasperam pe părinții mei. După ce am văzut la televizor un concert cu cei trei tenori (acolo a început marea mea dragoste) am început să-i imit și să văd ce se întâmplă cu vocea mea; mă analizam foarte des în oglindă, observam ce se întâmplă cu mine în timp ce cânt, mă ascultam foarte mult și de acolo a început tot parcursulăsta. Părinții mei au încercat să înțeleagă care-mi este drumul. Am dat o audiție la o doamnă profesoară de muzică, prietenă de-a părinților mei, iar dânsa a spus: "Aveți două posibilități: ori o ajutați în drumul acesta foarte greu, în care nu există o siguranță, ori faceți cu ea ceea ce vreți voi! Părerea mea este să alegeți prima variantă și să o ajutați, să o susțineți chiar dacă nu există o garanție. Dar merită să riscați, pentru că are talent." Atunci am dat o audiție la doamna Bianca Ionescu, la Minisong, și mi-a spus: "Domnișoară, dumneavoastră aveți 11 ani dar aveți o voce foarte matură și cântaţi profesionist. Vă recomand să vă duceți la liceul de muzică să studiați canto clasic ca solistă, nu într-un cor." Ceea ce am și făcut. Am ajuns acolo și mi s-a spus că am toate șansele să fac o carieră.

Și totuși, la 12 ani erai încă foarte mică. Bănuiesc că ai făcut un instrument înainte să începi oficial lecțiile de canto?

Da, am făcut pian, am făcut harpă - foarte scurt - și chitară.

Și din clasa a IX-a, probabil, de la liceu, ai început oficial cu lecțiile de canto?

Da, din clasa a IX-a. Până atunci am făcut în privat foarte, foarte mult. Voiam să înțeleg ce se întâmplă cu respirația. Eram un copil foarte, foarte curios și încercam să descopăr și singură foarte multe. Ajunsesem să repet peste nouă ore pe zi, ceea ce devenise foarte, foarte dificil pentru părinții mei.

Tu ești singură la părinți? Mai ai frați, surori?

Nu. Sunt singură la părinți… singura lor bucurie, ca să zicem așa.

Mă gândeam că poate mai era cineva în casă pe care "exasperai" în afară de părinți.

Nu, era suficient.

Apoi ai decis să pleci în afară și ai studiat în Italia. A fost o alegere a ta, care a decurs din cunoștințele pe care le-ai acumulat în liceu? Te-ai dus în ţara operei, cum ar veni, sau te-ai dus pentru că voiai să lucrezi cu un professor anume?

Am avut un parcurs puțin mai deosebit. Am participat în timpul liceului la foarte multe concursuri de canto. Studiam cu doamna Silvia Voinea, pe care o respect și o apreciez și care este mentorul meu chiar și acum; m-a urmărit pe tot parcursul carierei mele din punct de vedere vocal și uman, mai ales. Ea m-a susținut și m-a îndrumat către concursuri. Apoi, la 16 ani am participat la Concursul de lied german Johannes Brahms în Austria, unde am câștigat un premiu și am fost auzită de cineva din juriu. Acel cineva era un profesor de canto și de dicție de la Universitatea din Viena, care mi-a oferit posibilitatea să studiez acolo. Am terminat diploma la Viena, am făcut în același timp și un Erasmus la Conservatorul de muzică Giuseppe Verdi din Milano, unde maestrul Vittorio Terranova m-a descoperit la Concursul de canto Ferruccio Tagliavini, pe vremea când Joan Sutherland încă mai trăia și mi-a dăruit chiar un premiu atunci - Premiul juriului, pe care l-am primit din mâna ei, în 2004. Au fost emoții și am avut și șansa de a mă afla pe mâini bune. Maestrul Terranova mi-a spus atunci: "Da, Cristina, școala vieneză e bună, dar tradiția și canto adevărat se învață la noi. Dacă vrei, vino să studiem împreună." Am acceptat, ceea ce mi-a făcut foarte bine pe partea belcantoului, a tehnicii italienești de belcanto. Apoi el m-a ajutat și m-a propus la Studio-ul de Operă din Bologna, unde, practic, mi-am început cariera la 21 de ani.

Eu cânt din mușchi, cânt din tot corpul. Nu există cânt doar de la gât în sus.

Ai simţit că există diferenţe majore între stilul de a cânta învăţat la Viena şi cel italian?

Absolut! Există. Atunci eu am simțit foarte mult. Sunt mici diferențe care fac marea schimbare. Sunt lucruri legate de concept, de poziție, de conceptul sunetului - cum ți-l imaginezi tu. De la un lucru mărunt, de la un detaliu poți să ajungi la o schimbare extraordinar de mare. Iar maestrul Terranova mi-a dăruit din secretele cântăreților din trecut pe care astăzi, din păcate, nu-i mai auzim și nu mai avem șansa să auzim maniera veche de cântat decât foarte rar. Ceea ce e și un păcat, și un bine, pentru că noi descoperim sigur, în fiecare zi, lucruri noi. Important este să ajungem la un rezultat frumos. Ceea ce auzim să fie plăcut urechii. Oricum, tot corpul trebuie utilizat. Nu există cânt fără corp. Eu când ies de la operă, de foarte multe ori se întâmplă să fiu răcită, cum s-a întâmplat și în zilele debutului meu de Liu la Deutsche Oper Berlin - s-a întâmplat să am o bronșită care mă făcea să tușesc până la lacrimi… dar cu toate astea am reușit să debutez cu succes, numai prin tehnica mea. Tehnica înseamnă să ies de pe scenă nu cu dureri de gât, ci dureri de spate, de mușchi. Eu cânt din mușchi, eu cânt din tot corpul. Nu există cânt doar de la gât în sus. De la gât în jos, da.

Sigur că voi, cântăreţii, sunteți cu totul speciali, deoarece instrumental vostru nu este ceva exterior, instrumental sunteţi voi înşivă

Sigur, nu putem atinge, nu putem cuprinde. Avem doar o senzație. Lucrăm pe senzație, pe lucruri subiective. În fiecare zi suntem diferiți. Depinde ce mâncăm, cât dormim, cu cine vorbim, în ce oraș trăim… totul ne influențează. Cum spunea maestrul meu, "tu ești rezultatul a ceea ce ai făcut ieri și a ceea ce faci astăzi". În fiecare zi suntem diferiți. Ne influențează ziua de ieri și ceea ce facem astăzi - și ceea ce am făcut cu ceva timp în urmă. Suntem rezultatul a ceea ce gândim și trăim în general.

Îi mulțumesc din suflet doamnei Silvia Voinea pentru tot ceea ce m-a învățat!

Ai debutat de curând la Berlin, în Turandot. Ai superstiții legate de asemenea momente importante?

Înainte eram foarte emoționată, nu dormeam cu nopțile gândindu-mă la perfecțiunea pe care voiam să o ating în seara respective. Eram foarte, foarte perfecționistă și exagerat de stresată. Acum lucrurile s-au schimbat. Sunt mult mai degajată, am un control tehnic și mental care-mi permite să fiu relaxată, să iau lucrurile cu calm, să respir adânc, îmi fac zilnic exercițiile de yoga, exercițiile de respirație pe care le cunosc de la doamna Silvia Voinea și care mă acompaniază zilnic în drumul meu. Sincer, îi mulțumesc din suflet doamnei Silvia Voinea pentru tot ceea ce m-a învățat! În afară de exerciții îmi place să înot foarte mult, ceea ce mă ajută la respirație la fel de mult. Și încerc să fac ceva, măcar un lucru zilnic, care să nu aibă nici o legătură cu muzica.

Cum ar fi?

Să mă uit la un film interesant, să mă duc la o galerie de artă. Mă pasionează pictura, literature. Să citesc ceva interesant - o carte de psihologie sau poezii frumoase în diferite limbi. Să fac ceva care să mă distragă de la operă.

Am făcut multe lucruri nebunești, dar am ieșit învingătoare

Tu deja te bucuri de o frumoasă carieră și probabil că vor mai urma foarte multe reuşite. Cum se intră astăzi în circuitul internațional al lumii operei? Ajută sau chiar trebuie să fii laureat al unor concursuri, ai nevoie de recomandaare cuiva? De noroc?

Este un puzzle. Totul e relativ astăzi. Eu nu am fost un cal de competiții. Dacă le-am câștigat, le-am câștigat nu pentru că mi-a plăcut să particip la concusuri, ci pentru că a fost la un moment dat o posibilitate de a mă prezenta și de a-mi deschide niște uși. Dar nu a fost scopul meu și nici nu mi-a plăcut. Sinceră să fiu, am urât competițiile din tot sufletul; să stau să-mi aștept rândul, să fiu cu inima în gât, să urmez după colegul sau colega. Nu cred că un concurs poate ajuta pe termen lung. Dar sunt cazuri și cazuri. Eu cred în munca asiduă, în studiul zilnic, în oameni care să te asculte la momentul potrivit, în locul potrivit. Eu am avut un parcurs puțin mai dificil în sensul ăsta, pentru că mi s-au dat niște roluri foarte dramatice la o vârstă foarte fragedă, dat fiind faptul că am o culoare, o catifea în voce, o culoare puțin mai ambrată, ceea ce i-a făcut pe mulți să creadă că eu sunt o soprano spinto - la vârsta aceea, la 21-22 de ani - şi nu a fost cazul. Am demonstrat mai târziu că mi bemolurile mele sunt intacte și că am agilități și că datorită unei inteligențe muzicale și vocale putem rezolva chiar și cu o culoare mai sumbră, mai închisă, și cu un volum mai rotund, foarte ușor și roluri ca Gilda în Rigoletto, roluri de coloratură, chiar Olympia în Hoffmann, roluri donizetiene, belliniene care cer coloratură și o flexibilitate și lejeritate mai mari. Se pot rezolva în momentul în care ești conștient de posibilitățile tehnice.

Și totuși de ce ai acceptat rolurile acestea dramatice care ți s-au oferit?

De ce trebuia să le accept? Pentru că trebuia să încep de undeva. Altă posibilitate nu era. Am debutat la 21 de ani în Magda din La Rondine, apoi am făcut Boema, am făcut Adriana Lecouvreur la 24. Au fost niște provocări foarte mari, dar am ieșit cu voce.

Da, poate fi foarte periculos!

Periculos n-a fost, pentru că am fost conștientă că dacă le fac, le fac cu vocea mea, și nu dau nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce sunt. Eu am făcut ceea ce eram la momentul respectiv, chiar dacă unii au spus "ok, este foarte tânără pentru asta, mai trebuie să aștepte"; alții au spus "Nu! E o revelație, este ceva deosebit ca cineva de vârsta aceasta să aibă maturitatea psihologică și a personajului și vocală ca să rezolve tehnic așa rolul." Am făcut multe lucruri nebunești, salturi chiar și în opera franceză… au fost roluri dificile, care m-au făcut să transpir fizic, emoţional, dar am ieșit învingătoare, cred eu.

Care crezi că este tipul de repertoriu ideal pentru tine? Nu numai din punct de vedere al construcției vocale, ci și al construcției interioare, psihologice, de compatibilitate cu personajul interpretat?

Mă simt extraordinar de bine pe repertoriul francez, dat fiind faptul că sunt și licenţiată în limba franceză. Îmi place foarte mult, mă ajută sonoritatea, dicția, sensibilitatea, romantismul francez să exprim ce am mai bun în mine. Tot ceea ce înseamnă repertoriu francez… Manon, de exemplu. Curând voi fi la teatrul din Seul cu acest rol pe care-l simt sub piele, îl simt al meu, este al meu. Acolo mă simt bine și, sigur, în Rigoletto, Traviata - roluri pe care orice soprană le adoră. O să încerc prima mea opera barocă în septembrie - o să fac prima mea Alcina de Haendel - ceea ce mă bucură enorm, să pot să mă bucur de muzica extraordinară și de variațiunile mele proprii, să pot să creez rolul așa cum mi-l imaginez eu. Puccini, iarăși, este un segment pe care-l fac cu ușurință și cu mare plăcere. De Liu deja m-am îndrăgostit, l-am pregătit în cinci zile și m-am îndrăgostit așa de tare încât îmi doresc să-l fac din nou cât mai curând.

Cum arată producţia cu Turandot, de la Opera Germană din Berlin, unde cânţi zilele acestea?

Eu prefer să nu vorbesc de montarea asta neapărat acum…

Deci nu e ceva pe placul tău!

Nu pot să spun asta, dar este un concept puțin mai special. Ador lucrurile moderne. Am cântat la Tel Aviv într-un picior cinci minute, fac yoga, cânt în cap, în orice poziție, sunt foarte deschisă, ador regizorii cu concepte foarte interesante modern. Atunci când mi se explică de ce un lucru trebuie făcut așa, îl fac. Dacă mi se explică logic fac orice, dacă într-adevăr are un sens. Această producție este modernă, cu costume foarte moderne… Acum, partea muzicală este absolut extraordinară. Maestrul Alexander Vedernikov m-a urmărit la cel mai mic respiro, a făcut tot ceea ce mi-a plăcut, mi-a pus în evidență calitățile, tot ceea ce am avut eu mai bun mi-a pus în lumină. Îi mulțumesc și a fost o experiență extraordinară! Cea mai mică intenție a mea el o simțea, o anticipa, și am lucrat într-un mod în care mi-ar plăcea să lucrez zilnic.

Să înțeleg că asta e ceva rar. O interacțiune de genul ăsta nu are loc mereu.

O simbioză atât de perfectă, mai rar, într-adevăr!

Succesul e ceea ce te face fericit

Cristina, tu consideri că ești un artist de succes?

Succesul e ceea ce te face fericit. Dacă tu ești fericit, poți să cânți într-o opera micuță, poți să cânți într-o opera enormă, poți să fii la Metropolitan, poți să fii la Paris, poți să fii… habar n-am unde și să fii fericit.

Și pe tine ce te face fericită?

Să dau tot ceea ce am mai bun din mine oamenilor și să-i fac să se ridice de pe scaun după spectacol cu o altă stare de spirit, cu un alt suflet faţă de cum au intrat. Acesta este scopul meu.

Practic ești într-o competiție cu tine, vrei foarte mult de la tine.

Mă autocenzurez foarte des. Sunt foarte, foarte rea cu mine, foarte dură.

Ai în plan o colaborare cu o casă de discuri sau chiar un proiect personal pentru piaţa discografică?

Da. Anul acesta lucrăm în sfârșit la un proiect cu maestrul Frédéric Chaslin și cu un alt prieten de-al meu de la Opera din Tel Aviv. Vrem să prezentăm muzică franceză, dar într-o altă formă, puțin mai jazzy, puțin mai modernă. Este un prieten de-al meu care face aranjamente puțin mai moderne. Ăsta este visul meu acum, să realizăm proiectul ăsta. Suntem acum în studio. Lucrăm împreună la piese. Suntem încă în stadiul de aranjamente și înregistrarea probabil o să fie cândva în mai-iunie. Să sperăm că anul acesta o să iasă totul cum trebuie.

Ce-ți dorești, în general, pentru 2018?

Să fac lucruri pe care nu le-am mai făcut până acum. Să am șansa să dăruiesc de zece ori mai mult decât am dăruit până acum și să creez personajele și tot ceea ce fac cu multă dedicare și cu profesionalismul de până acum. Să reușesc și mai mult!

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian