Întotdeauna am visat să cânt în cvartet

Mă bucur că te-am prins la Bucureşti, Traian!

Şi eu mă bucur că ne-am întâlnit.

Eşti născut pe litoral. Eforie Sud ?

Sunt născut în Constanţa. Acolo am crescut. Părinţii mei s-au mutat la Eforie Sud şi acolo merg şi eu când mă duc să-i văd, dar sunt constănţean de origine.

Şi cum ai ajuns tocmai la Cluj, trecând prin Braşov şi Bucureşti? Descrie-ne parcursul tău, te rog !

Am urmat facultatea din Braşov după ce terminasem liceul la Constanţa, la domnul Scarlat Cezar. Apoi m-am dus la Braşov. Am dat şi la master în Cluj; am făcut masterul la Cluj, neîncheiat oficial. Dar nu ăsta a fost motivul pentru care am ajuns eu în Cluj. Între timp m-am întors la Constanţa, apoi am ajuns la Bucureşti la Filarmonică, unde am cântat trei ani. Dar întotdeauna am visat să cânt în cvartet. Am avut tot felul de tentative, în diverse conjuncturi, care nu s-au materializat până la urmă. Şi am primit, la un moment dat, un telefon din partea Cvartetului Arcadia ; aveau nevoie de un violist şi mi s-a părut o oportunitate bună. M-am gândit mult, pentru că la ora aia eram deja mulţumit de faptul că eram la Filarmonica George Enescu, îmi plăcea în Bucureşti, dar totuşi aveam tot timpul, undeva acolo în subconştient, dorinţa de a cânta în cvartet. Şi am renunţat aici, m-am mutat la Cluj şi aşa am ajuns să stau în Cluj.

Cu Cvartetul Arcadia a fost chimie instantanee

Când se întâmpla asta? Deoarece Cvartetul Arcadia, în forma lui originală, s-a format în 2006.

Da. În 2009 am intrat eu în cvartet.

Şi cum auziseră de tine? Vă cunoşteaţi dinainte?

Eu cu Răsvan Dumitru, de la vioara a II-a, am fost prieteni, nu am fost neapărat colegi. Când erau eu student în Braşov, el era la liceu la Braşov şi ne-am împrietenit în diverse conjuncturi, ne-am apropiat, mi-a plăcut foarte mult de el, pentru că era interesat de tot felul de noţiuni legate de muzică clasică, ceea ce foarte rar întâlneam printre colegii mei. Era genul care se documenta destul de mult la nivel teoretic. În general, colegii mei instrumentişti nu prea aveau înclinaţia asta - mai mult studiau la instrument. În schimb, Răsvan, îmi amintesc prima oară când l-am cunoscut, a venit la mine la un chef şi povesteam despre muzica barocă şi a fost foarte curios şi entuziasmat de discuţie. Şi eu la fel, pentru că aveam pe cineva cu care să pot vorbi. I-am dat tot felul de CD-uri şi tratate şi aşa a început relaţia noastră, legătura noastră. Am cântat împreună ulterior, de-a lungul anilor, în tot felul de combinaţii, inclusiv într-un cvartet din Bucureşti. Aveam nevoie de o vioara a II-a la un moment dat cu Sebastian Tegzeşiu şi Radu Sinaci la violoncel, şi atunci l-am rugat pe Răsvan să ne ajute; a venit, am avut nişte concerte… Deci am colaborat un timp. Şi, la un moment dat, pe la începutul lui 2008, m-au sunat şi am spus că nu am cum să vin; nu era momentul pentru mine atunci. Un an mai târziu m-au sunat din nou şi atunci era momentul pentru mine; s-a potrivit.

Ce a diferit de la an la an? Era o chestiune de conjunctură privată sau altceva ?

Conjunctură… ca situaţie în Filarmonica din Bucureşti. În primă fază, abia intrasem în filarmonică, eram foarte încântat şi nu eram pregătit să renunţ aşa, din prima. În schimb, peste un an, când m-au sunat a doua oară, tocmai se întâmplase o tăiere destul de drastică de salariu la filarmonică şi m-am trezit peste noapte că nu mai pot supravieţui în Bucureşti. M-am apucat de afaceri, vindeam, făceam bişniţă… tot felul de chestii ciudate… M-am descurcat până la urmă, dar mi-am dat seama că dacă nici în Filarmonica din Bucureşti nu mă simt în siguranţă din punctul ăsta de vedere, atunci trebuie să iau viaţa cumva pe cont propriu, să fac ceva care ţine mai mult de mine şi mai puţin de lucruri externe. Şi aici a intervenit telefonul din partea lor, din partea unui cvartet care în momentul acela cânta foarte bine dar încă nu avea o carieră stabilă… dar promitea. De fapt asta a şi fost discuţia. Le-am spus că o să vin, o să facem câteva repetiţii împreună să vedem cum ne simţim, cum ne înţelegem, muzical vorbind. Şi a fost mănuşă, a fost perfect. Foarte încântat am fost de ei şi ei de mine… A fost o chimie instantanee. În momentul ăla am luat decizia.

Practic, ţi-ai schimbat viaţa cu totul.

Da.

M-a fascinat faptul că membrii cvartetului nu aveau nevoie de dirijor pentru a fi perfect sincronizaţi

Spui că visai de multă vreme să faci parte dintr-un cvartet. De unde fascinaţia asta pentru acest tip de ansamblu?

Eram în anul I de facultate şi lucram cu Leona Varvarichi – ea era profesoara mea la Universitate – care este violista din Cvartetul Gaudeamus din Braşov. Şi chiar în iarnă, eram de câteva luni student, au avut un concert în Braşov, în stagiunea lor de concerte, şi îmi amintesc că am ieşit de acolo absolut fascinat. Cred că nu mi s-a întâmplat vreodată să fiu atât de fascinat de vreun concert cum am fost la acel concert. Sonoritatea cvartetului, complexitatea, omogenitatea, dar, în acelaşi timp, şi diversitatea; auzeai fiecare voce în parte, dar împreună ziceau ceva concret, logic şi coerent. Chestia asta m-a fascinat foarte, foarte mult – faptul că nu aveau nevoie de un dirijor şi totuşi erau perfect sincronizaţi. Ţin minte că eram cu prietena mea de atunci… am ieşit de acolo, numai despre asta vorbeam şi ea… “Da, a fost frumos. Nu pot să zic că n-a fost, dar mi se pare că exagerezi!” Eu eram…

Erai în al nouălea cer.

Da. Şi trei ani mai târziu am intrat în cvartetul facultăţii şi am început să şi practic lucrul ăsta şi mi s-a confirmat încă o dată că îmi plăcea şi mă simţeam acasă în cvartet.

Sunt primul muzician din arborele genealogic al familiei mele

Asta explică fascinaţia în privinţa cvartetului. În general, însă, de muzică cum te-ai apropiat? Părinţii tăi sunt muzicieni?

Nu. Sunt primul din arborele genealogic al familiei mele. Tata a cântat la acordeon când era tânăr, copil, nu ştiu exact, şi avea noţiuni elementare despre muzică. Mama cântase într-un cor destul de mult timp, de amatori, şi are voce foarte frumoasă, cântă curat, are vibrato natural. Deci date probabil că aveam de unde să moştenesc, dar ei sunt agronomi de meserie. Am ajuns să fac muzică pentru că în Constanţa, chiar înainte să intru eu în clasa I, s-a inaugurat o şcoală – Şcoala nr. 42 se numea pe atunci – şi era un lucru măreţ pentru o familie să-şi ducă copilul la acea şcoală. Dar, cum era pe vremea lui Ceauşescu, toţi copiii se duceau la şcolile de care aparţineau, în cartierul în care locuiau, eu nu aveam dreptul oficial să mă duc acolo. Dar şcoala s-a construit din start cu specific de muzică - în momentul de faţă e Liceul de Artă acolo – şi au spus că având în vedere că majoritatea copiilor nu doreau să înveţe muzică, să facă cursuri în plus pe lângă cele de şcoală normală, acceptă copii din alte cartiere. Dar copiii erau obligaţi să facă muzică. Şi-atunci, ca să satisfacem orgoliul bunicii mele, care voia neapărat ca eu să fiu la acea şcoală, am zis ok, eu o să mă înscriu la muzică. Am dat un test de aptitudini, l-am luat. M-au întrebat la ce vreau să cânt – la pian sau la vioară, că numai pian şi vioară se predau la început. Şi mi-am imaginat aşa că… pianul era ceva alb-negru, vioara era ceva mult mai complex – cu corzi, cu arcuş, cu corpul ăla din lemn… mi s-a părut mai interesantă vioara şi am zis că vreau vioară. Şi aşa am ajuns să intru la vioară în clasa I.

Şi violă ai început din clasa a V-a?

Nu. În clasa a VII-a, când eu rămăsesem foarte mult în urmă, nu studiam niciodată… Nu chiar niciodată, exagerez, studiam joia vreo juma’ de oră când aveam ora de vioară… Glumesc ! Dar eram foarte mult în urmă. Îmi plăcea informatica şi voiam să urmez informatica; încă am pasiune în direcţia asta. Şi a intervenit o profesoară de orchestră când a aflat că nu vreau să fac muzică… dar la modul destul de agresiv – vizite acasă, discuţii cu ai mei… a tot insistat să nu care cumva să facă greşeala asta pentru că sunt foarte talentat şi că o s-o pomenim noi toată viaţa, nu cumva să renunţ la muzică… şi eu nu cântam nimic, nu ştiam nimic, eram… dar ai mei au insistat. Când au văzut că insistă profesoara respectivă s-au dus şi au vorbit cu toţi profesorii, au zis acelaşi lucru, şi au încercat să mă convingă pe mine, pentru că nu au fost genul de părinţi care să impună prea multe lucruri, mai ales lucruri de genul ăsta. Am avut discuţii foarte lungi. Eu voiam neapărat informatică. Până la urmă m-am gândit că n-or fi toţi adulţii proşti şi eu sunt deştept şi am zis să fac ca ei, deşi nu eram convins. Şi-atunci, ca să pot să dau la liceu a trebuit să mă duc la violă, pentru că cerinţele erau, evident, mai mici, tehnic vorbind. Şi aşa am ajuns să cânt la violă.

Există un paralelism între informatică, matematică, fizică şi fenomenologia muzicală

Şi când s-a produs trecerea asta de la elevul care era obligat să facă muzică şi de care s-a tras atâta vreme în direcţia asta, la omul atât de interesat de muzică şi de tot ce înseamnă fenomen muzical în general?

Dacă ne gândim, până la urmă, a intervenit paralelismul între informatică (sau zona abstractă – matematică, fizică), faţă de care am simţit înclinaţie încă de când eram mic ; am fost foarte fascinat de fizică şi încă sunt. Există un paralelism cu zona teoretică, cu fenomenologia muzicală, în care ai raporturi de sunete, există nişte sisteme. Eram fascinant, de exemplu, să fac teme la armonie şi să împing sistemul undeva la graniţă; să nu încalc reguli, dar să fac chestii pe care nu le-a făcut nimeni sau pe care nu le faci în mod normal, dar care nici nu încalcă regulile. Bine, pentru asta trebuie să cunoşti bine regulile, dar e la fel şi-n matematică, şi-atunci de asta am fost atât de atras de zona teoretică a muzicii.

Ai pomenit fenomenologia şi mulţi dintre invitaţii rubricii au vorbit despre Celibidache. Te simţi şi tu în vreun fel ataşat de filosofia lui?

Da. Nu văd ce muzician nu ar fi.

Sunt destui care nu sunt.

Înţeleg şi opinia lor. Când eram în anul I de facultate apăruse pe piaţă colecţia cu 11 CD-uri cu Celibidache lansată de fiul lui (prima colecţie, pentru că apoi a mai apărut una cu simfonii de Schumann) şi mi-am dorit foarte tare să fac rost de acea colecţie. Era foarte scumpă, n-aveam cu s-o cumpăr atunci. În vara aia am muncit, am găsit ceva pe malul mării de muncă şi am strâns banii şi am reuşit. M-a fascinat felul în care aborda lucrările şi faptul că totul este mai lent decât interpretează oricine altcineva; ţi se pare destul de greu de asimilat, e greu să te adaptezi la tipul acesta de interpretare. Dar dacă ai un pic de libertate, să nu pleci cu o prejudecată sau cu aşteptări, constaţi că vorbeşte mult mai clar tipul acesta de interpretare decât altele. Dar înţeleg de ce altcineva nu ar rezona cu genul acesta de abordare.

Dar apropo de tempo-uri, în cazul acesta aflate la limita de jos...

La limita diluabilului.

Exact. Există o tendinţă generală, aflată în totală opoziţie cu filozofia lui Celibidache, de a cânta din ce în ce mai repede şi chiar de a acorda instrumentele mai sus. Tempourile au crescut direct proporţional cu trecerea anilor. Privind acum nu numai din perspectiva interpretului, ci şi din cea a ascultătorului: mai există răbdarea şi concentrarea necesare parcurgerii pe îndelete a muzicii?

Eu cred că este posibil. Ce este foarte adevărat şi real şi evident este faptul că trăim într-o lume extrem de agitată şi grăbită şi nebună şi…

… şi superficială, aş zice chiar.

Da. Mă rog, încerc să evit să pun ştampile de genul acesta, dar în principiu ce este foarte clar este că avem o viaţă într-un ritm foarte alert şi posibilitatea vieţii ăsteia este asigurată de faptul că avem mijloace de transport rapide. Am avut, de exemplu, un concert în Portugalia seara, la ora 22.30; la 00.30 s-a terminat concertul, la 4 ne-am dus către aeroport şi la ora 12 aveam concert în Anglia, undeva, într-un castel, ceea ce n-ar fi fost posibil altădată. Faptul că avem acces la această tehnologie ne face viaţa de fapt mai grea, deşi iniţial ar fi trebuit să ne-o facă mai uşoară. Dar eu cred că muzica clasică oferă tocmai această oază în care omul, când are timp şi se poate retrage un pic în intimitatea lui, să-şi facă un pic de liniştire a celulelor, a psihicului, prin ascultarea unei muzici cântate… fără grabă.

Cu cât ai mai multe de spus pe centimetru pătrat, cu atât ai nevoie de mai mult timp ca să o faci

Ca explicaţie suplimentară - mie mi s-a întâmplat un lucru la un moment dat şi înţeleg de ce se cântă din ce în ce mai repede sau din ce în ce mai sus. Am cântat la un moment dat şase luni pe un vas de croazieră – am făcut şi asta, cu un cvartet. Ce am remarcat a fost peste vreo trei luni; aveam, bineînţeles, acelaşi program – vreo sută şi ceva de piese, dar pe care noi ajungeam să le repetăm cel puţin o dată la două-trei zile. Le ştiam, le cântam şi le răscântam de zeci de ori în cele şase luni şi am ajuns în a treia lună… la un moment dat ne-a întrebat cineva „de ce cântaţi atât de repede?”. Şi ne-am înregistrat. Şi apoi am făcut o confruntare, un paralelism între acea înregistrare şi CD-ul nostru, pe care-l comercializam pe vas cu aceeaşi lucrare pe care o înregistrasem chiar înainte să plecăm. Şi era aproape de două ori mai lent (pe CD). Adică era într-un tempo normal, de fapt.

Şi care e explicaţia la care ai ajuns?

Plictiseala. Şi rutina. Faptul că în momentul în care cânţi şi răscânţi aceeaşi lucrare de multe ori, intervine rutina şi nu mai ai răbdare să te aşezi pe momente, să exprimi anumite lucruri şi cred că se întâmplă acelaşi lucru şi cu ascultătorii. Încep să prefere să audă lucruri mai rapide. Dar am auzit la un moment dat o replică de genul „cu cât ai mai multe de spus pe centimetru pătrat, cu atât ai nevoie de mai mult timp ca să o faci” şi, bineînţeles, invers „cu cât ai mai puţine de spus, cu atât cânţi mai repede”.

Şi aici ajungem şi la repertoriu şi la necesitatea (re)împrospătării lui

Bine, în cazul nostru, cu cvartetul în nici un caz nu putem vorbi despre plictiseală, slavă Domnului, nu e cazul!

Ne-a plăcut foarte, foarte mult schizofrenia din muzica lui Janáček

Ştiu că aveţi o relaţie specială cu Janáček. Aţi şi imprimat un CD cu cvartetele lui. De unde bucuria asta de a-i cânta muzica, ce e special în relaţia dintre cvartetul Arcadia şi partiturile acestui compozitor ceh?

Teoretic, nimic. Practic, ne-a plăcut foarte, foarte mult schizofrenia din muzica lui.

Cum se manifestă ea?

Trecerea bruscă de la o stare la alta, mai repede ca ştergătoarele de parbriz. Ne-a fascinat faptul că în secunda asta eşti într-un univers, iar în secunda următoare eşti în cu totul alt univers şi peste alte trei secunde eşti în cu totul alt univers. Ne-a fascinat în primul rând că cineva s-a putut gândi să compună aşa ceva şi-n al doilea rând a fost o provocare fantastică, pentru că este foarte greu pentru un interpret să treacă psihologic, în primul rând, de la o stare la alta atât de repede şi atât de drastic, dar şi tehnic, fizic. Erau momente, după un accent, în care trebuia să cânţi ceva în superpianissimo şi diafan şi să ai o cu totul altă stare în momentul în care tu eşti deja încărcat cu o muzică agresivă; există sunt tot felul de manifestări interesante.

Cât timp v-a luat să studiaţi cele două cvartete ale lui?

Nu-mi amintesc să ne fi luat foarte mult. Ştiu că primul cvartet l-am făcut chiar la început, când am intrat eu în cvartet, în 2009. Şi în vara aia, în două luni practic, am pregătit nouă cvartete pentru un concurs la Hamburg şi Janáček era printre ele. Ulterior, l-am studiat şi pe celălalt, dar nu-mi amintesc să ne fi luat foarte mult. Ce-mi amintesc foarte clar că ne-a luat foarte mult a fost cvartetul de Nishimura pentru concursul din Osaka; ne-a luat mult, cred că vreo lună sau poate mai mult.

Ce era dificil acolo?

Este pe Youtube, îl avem din finala concursului de la Osaka. E absolut fascinantă lucrarea! E foarte, foarte bine scrisă, e foarte impresionantă pentru public. …M-ai întrebat ce a fost foarte greu? Nu ştiu exact. Nu erau probleme de tehnică individuală. Normal, erau pasaje destul de grele, dar nu asta a fost o problemă, ci pur şi simplu probleme extrem, extrem de complicate de ansamblu. Lucrarea se numeşte Pulses of light – Pulsaţii de lumină şi sunt momente în care chiar poţi să vizualizezi cum nişte oglinzi se învârt şi reflectă lumină în mod diferit. Efectul era realizat prin nişte crescendouri la fiecare dintre instrumente, care rezultau într-un sforzando… plecau din pianissimo, deci din nimic, dar veneau unul după altul. Şi efectele astea sunt extrem de greu de obţinut. În primul rând că-s pe dos decât eşti tu obişnuit să cânţi şi-n al doilea rând că trebuia să ajungă cu crescendo într-un anumit moment. A fost foarte, foarte complicat de sincronizat; plus un pasaj în care auzi ricochet-uri, pizzicato şi sunete normale încontinuu; nu-ţi vine să crezi că-s patru oameni

Dar şi satisfacţiile trebuie să fie enorme în momentul în care reuşeşti să cânţi aşa ceva!

Da, sunt.

Impresara noastră ne-a susţinut foarte mult, a vrut să ajungem să semnăm cu casa de discuri Chandos şi a fost un proces destul de greoi, pentru că se ajunge greu la Chandos

Am ajuns într-o zonă mai practică acum - Arcadia este un cvartet laureat a mai multe competiţii importante şi sunt curioasă să aflu care sunt criteriile pe baza cărora alegeţi concursurile la care participaţi?

Au fost chestii de conjunctură, efectiv. Cu concursul de la Hamburg – ei voiau să participe acolo, îşi propuseseră deja înainte ca eu să intru în cvartet. În momentul în care am intrat deja ne pregăteam pentru acel concurs, pe care l-am şi câştigat. Am fost şi la un alt concurs, înainte de cel de la Hamburg, cam cu două săptămâni înainte, în Elveţia; un concurs mai mic, mi se pare că de muzică de cameră, nu de cvartet în mod special. Apoi a fost concursul de la Londra. Practic, noi am simţit că ai nevoie de un motor pentru a-ţi alimenta cariera. Concursul de la Hamburg ne-a sigurat în primă fază un impresar, ceea ce era minunat – a fost primul nostru impresar, un turneu de concerte în Germania şi bazele unei viitoare cariere care, uşor, uşor, a început să se dilueze. Acum, parte din vina impresarului, din vina… nu ştiu, nu contează care a fost motivul, dar pur şi simplu acel concurs de la Hamburg nu ne-a oferit un fundament atât de solid cum speram şi ne-am dat seama că trebuie să mergem la un alt concurs. Şi-atunci am fost la acest concurs de la Londra. După ce l-am câştigat, am obţinut un alt impresar. Ne-a contactat un alt impresar din Olanda. El a început să lucreze destul de bine iniţial; ne-a făcut rost de impresari locali, dar iarăşi au început să se rarefieze concertele. Şi, noi începând colaborarea cu impresarul din Anglia, care în momentul acela era practic colaborator cu managerul nostru general, ne-a plăcut foarte mult cum lucra şi i-am propus să fie ea managerul nostru general. S-a încheiat totul cu bine, amiabil, n-a fost nici o problemă din partea nici unei părţi şi am continuat. Şi în momentul de faţă ea este managerul nostru general – Sinead O’Carroll din Londra; şi lucrează foarte bine, suntem mulţumiţi de ea.

Ce face un impresar să fie foarte bun?

În primul rând alocă timp, ceea ce este extrem de necesar în domeniul nostru – să trimiţi emailuri şi newsletter-uri şi tot felul de informaţii către presenteri. Ne-a susţinut foarte mult să ajungem să semnăm cu casa de discuri Chandos şi a fost un proces destul de greoi pentru că se ajunge greu la Chandos – este o casă foarte mare, cred că cea mai mare din Anglia în momentul de faţă, şi au pe listă destul de mulţi interpreţi. Dar ea chiar a insistat foarte mult în direcţia asta. A reuşit să-l aducă pe directorul general al casei de discuri la un concert de-al nostru şi a fost foarte încântat. Ăsta a fost, practic, momentul în care ea a reuşit să ne aducă la Chandos - când a reuşit să-l aducă la un concert de-al nostru.

Apropo de Chandos - sunteţi în proces de producţie al unui nou disc cu integrala cvartetelor de Bartók. Înţeleg că aţi înregistrat deja jumătate dintre ele?

Pe cele cu numerele 3,4 şi 5 le-am înregistrat în noiembrie anul trecut şi urmează acum, în aprilie, nr. 1,2 şi 6. Înregistrările le facem undeva în Anglia, nu ştiu exact numele localităţii, dar este foarte frumos. E în pădure. Asta e important. E linişte. E saună undeva în zonă, acolo. E foarte frumos.

Acum plecaţi şi în turneu. Aveţi concerte zilele astea aici, la Tinerimea Română, unde sunteţi în continuare cvartet în rezidenţă din 2016. Şi apropo de ritmul acesta de viaţă foarte agitat - aveţi concerte aici, în două seri consecutive şi după zburaţi repede pentru o serie de concerte în Marea Britanie. Ce cântaţi acolo?

Vom cânta în principiu ce cântăm în această seară (n.red. Interviul a avut loc în 13 februarie 2018) şi mâine seară la Ateneu, cu o excepţie. N-o să cântăm Bartók nr. 6 în turneu, o să cântăm Bartok 1 şi 2, dar Păutza, Beethoven, Razumowski 2, Haydn op. 33 nr.2. Mai cântăm Şostakovici nr. 8 şi Borodin.

Aţi dat până acum vreo comandă de cvartet unui compozitor ?

Da. Şi încă aşteptăm rezultatul. O să avem în 2020 un turneu de promovare a colecţiei cu integrala de Bartók.

Când apare discul?

Noi bănuim că în 2019 deja va fi gata colecţia, dar în stagiunea 2019-2020 vom face un turneu de promovare şi este bun anul 2020, pentru că va fi un an aniversar. Vrem să cântăm într-unul  dintre programe, pentru că vor fi programe cu o poveste – o combinaţie de lucrări cu o poveste în spatele ei – şi aveam nevoie de un cvartet compus în 2020 sau 2019. Şi ne place foarte mult cum compune Aurelian Băcan. Este colegul nostru de la Filarmonica din Cluj, cântă la clarinet, şi e un compozitor foarte, foarte talentat. Şi i-am făcut comandă să ne compună un cvartet şi o să-l promovăm în turneul acela.

Ce frumos! Şi pentru că spui de poveste şi e clar că atunci când concepi o seară de concert trebuie să existe o coerenţă repertorială, cum faceţi alegerile de tipul acesta? Ce aveţi în vedere?

Acum, ca să fiu sincer, legături între lucrări poţi găsi oricum. Deci, unde vrei să vezi ceva, vei vedea. Ai nevoie de o poveste în spatele a trei lucrări alese în mod aleatoriu – o găseşti şi pe aia! Nu întotdeauna plecăm de la poveste şi ajungem la lucrări. Sunt tot felul de aspecte care impun prezentarea unor lucrări, aspecte ce ţin de repertoriul pe care-l avem deja, de disponibilitatea de a învăţa lucruri noi, de comenzi care ne vin. Un anumit organizator vrea neapărat o lucrare românească sau vrea o lucrare oarecare din nu ştiu ce motive, pe care noi o ştim, şi atunci trebuie să o introducem în program şi poate nu se potriveşte cu ce altceva mai ştim în perioada respectivă sau cântăm. Deci programele nu se aleg, nu ne putem permite să facem cum visăm demult şi eu tot sper să ajungem într-o bună zi să ne găsim pe o stagiune – să zicem, 2018-2019 – două programe care să aibă o coerenţă şi pentru că am vrut noi să le alegem; un număr de 6 lucrări care să fie de bază pe anul acela şi, bineînţeles, pe lângă ele vor trebui făcute şi lucrări în plus. Având în vedere că suntem în rezidenţă la Tinerimea Română, aici cântăm 6 concerte pe an – ori trei, sunt 18 cvartete; este clar că avem nevoie. Dar, oricum, pe lângă cele şase lucrări noi pe care să zicem că le-am alege pentru un sezon, putem să cântăm lucrări din repertoriul pe care-l avem deja şi n-ar fi o problemă. Numai că nu se poate întâmpla asta; este un caz, aşa, teoretic. În realitate e destul de complicat să ajungi acolo pentru că tu dai programul pentru turneu şi un organizator zice „eu nu pot să iau lucrarea asta pentru că tocmai a fost cântată de altcineva sau s-a cântat anul trecut.” Sunt foarte multe aspecte care influenţează decizia, dar pentru acest sezon 2020 am făcut aşa cum ţi-am povestit mai devreme. Chiar am creat o poveste în spatele lor. Era vorba de o lucrare compusă la terminarea războiului, o lucrare compusă în ziua de azi şi o lucrare compusă între. În fine, am elaborat cele două programe, de asta a fost implicat Aurelian Băcan. Dar, în general, e destul de complicat să reuşim aşa întotdeauna.

Dacă n-ar fi făcut muzică l-am fi găsit în faţa unui calculator

Între lucrul cu cvartetul Arcadia, predatul de la Academia de Muzică din Cluj, repetiţiile şi concertele cu Filarmonica din Cluj…

Sunt şef de partidă la filarmonică, da.

… mai găseşti timp pentru relaxare? Ai hobby-uri?

În fiecare seară mă joc vreo două ore cu fetiţa mea. Acesta nu e un hobby, bineînţeles, dar m-ai întrebat cum mă relaxez. Şi acela e momentul din zi pe care îl aştept, şi ea la fel, şi-mi închid telefonul. Nu mai contează nimic două ore, sau până i se face ei somn şi vine vremea să ne culcăm. Mă joc cu ea. Acela este momentul de relaxare. După ce adoarme fetiţa, stau cu soţia mea la un pahar de vin, la un film, stăm de vorbă – iarăşi este un moment de relaxare. Şi ca hobby - tocmai mi-am pornit un acvariu de recif cu corali şi peşti marini. Încă n-am peşti. Fetiţa se tot învârte pe lângă el. „Când vin peştii?”  Nu ştiu, trebuie să se pregătească acvariul, nu pot să bag peştii aşa, până nu e gata. Dar mă fascinează foarte mult domeniul şi chiar dacă e extrem de costisitor… e o pasiune. Îmi place foarte mult.

Şi pasiunea ta pentru informatică, pentru fizică şi pentru matematică, se mai materializează în vreun fel?

Am tot avut tendinţe, tentative. Am vrut să fac un curs de programare la un moment dat. E foarte greu să găsesc timpul necesar să urmez un curs care să aibă o evoluţie sistematică şi aşa cum ar trebui să fie în mod normal şi atunci mă rezum la ce reuşesc eu să citesc sau să acumulez în timp. De fapt, atracţia către fizică a fost numai din dorinţa de a înţelege realitatea în care-mi desfăşor viaţa – pentru că fizica practic asta încearcă să explice. Cam de aici provine pasiunea pentru fizică.

Te-a interesat şi partea de acustică?

Nu mai mult decât în aplicabilitatea imediată. Partea efectiv fizică, nu.

Deci, dacă n-ai fi făcut muzică probabil că te-am fi găsit undeva în faţa unui calculator.

Sigur, clar!

Ce-ai fi făcut? Ai fi construit softuri?

Probabil. Eu am început în clasa a VI-a cu domeniul acesta; era imediat după revoluţie, anii ’90. Au apărut în România HC90 şi apoi un cip care se conecta la televizor şi încărcai programele printr-o bandă magnetică de casetofon. Dura jumătate de oră până se încărca un joc, dar mă fascina. Am învăţat limbajul de programare, scriam programe, făceam eu joculeţe… chiar mi-a plăcut foarte mult şi era clar că asta vreau să fac. Eu în direcţia aia m-aş fi dus. Nu că dacă n-a fi făcut muzică… Pentru că n-am făcut chestia aia, fac muzică.

Să-i mulţumim profesoarei tale care a insistat, profesorilor care au insistat aşa de tare să nu renunţi la muzică. Uite ce pierdere ar fi fost!

 Transcrierea interviului: Gina Macsenţian