În serile lungi, de vară, Domnul Do obişnuia să călătorească departe... cu fiecare carte citită, stând alungit, alături de motanul său, Miaunel, în pridvorul care dădea spre grădină gândurile îl purtau pe Domnul Do peste mări şi zări, către alte timpuri, ca un covor fermecat.

Aşa ajunse, purtat de vânt, peste nisipuri mişcătoare, în palatul de mărgean al unui rege aspru: regele Şahriar!

Temutul rege, avea o inimă de piatră, şi singura care a îndrăznit să creadă că ar putea să-i aprindă în suflet, iubirea a tot înţelegătoare şi iertătoare, a fost frumoasa Şeherazada.