Se zice că efectul lui Figaro ar fi fost boicotul aristocraţiei vieneze la adresa lui Mozart. Prea isteţi şi iuţi erau Suzana şi Figaro (nişte servitori), şi prea puşi la colţ Rosina şi Almaviva (reprezentanţii numitei aristocraţii) în libret, pentru ca Mozart să fie iertat! Dar Praga, pe de altă parte, i-a arătat o atitudine mult mai caldă, mai prietenoasă. „Am privit cu bucurie cum toţi oamenii aceştia ţopăiau cu mare plăcere pe muzica lui Figaro al meu, transformat în contradansuri şi allemande – scria de la Praga, la 14 ianuarie 1787, Mozart prietenului Gottfried de Jacquin, rămas la Viena... Aici se vorbeşte numai despre Figaro; se cântă, se suflă, se fluieră – numai Figaro. Nu se merge la altă operă decât la Figaro şi iarăşi Figaro, desigur este o mare cinste pentru mine....” După succesul de la primul spectacol acolo, i s-a propus să compună o nouă operă care să fie reprezentată în toamnă.

Ce a determinat în aceste condiţii să scrie o nouă lucrare cu caracter oarecum de divertisment a rămas un mister pentru muzicologie. Au spus unii că probabil pentru a contracara efectul acelei ironice „Glume muzicale” de la începutul verii (căci aici, în pofida atmosferei lejere şi chiar vesele, avem de-a face cu un opus serios, scris la cotele maximei economii, atât ca mijloace muzicale, cât şi ca forţe presupuse a se implica în realizarea ei). Astfel, în doar 4 părţi, un cvartet de coarde face să curgă melodii şi armonii de o simplitate şi un firesc demn de aceptarea ideii de perfecţiune. Şi toate acestea să solicite un efort cu atât mai mare din partea interpreţilor! ...

• W.A.Mozart: Mica serenadă KV 525 în Sol major (Academia St. Martin in the Fields dir. Sir Neville Marriner)