„Avem 25 de ani pentru a asimila meseria altora, şi apoi toată viaţa pentru a o învăţa pe a noastră.”  Maurice Ravel

Dacă ne gândim la un Portret Maurice Ravel, suntem cu adevărat privilegiaţi, întrucât ne sunt accesibile atâtea şi atâtea mărturii, nu neapărat de natură personală – discreţia artistului îmbrăţişa nuanţe de neimaginat - cât pur muzicală. Ravel, martor al Primului Război Mondial, părăsea această lume în anul în care Carl Orff îşi prezenta în premieră Carmina Burana, Toscanini în vârstă de 70 de ani, dirija Orchestra Simfonică NBC în primul concert transmis live la Radio, iar Picasso picta Guernica. Un artist al secolului XX.

La prima vedere, avem câteva repere în ceea ce priveşte profilul acestui francez “atât de rezervat”, autor al Bolero-ului, “partitura fără muzică” după cum o denumea, care se pare că se interpretează undeva în lume, la fiecare 15 minute. De-altfel, cele mai mari sume provenite din drepturi de autor în ultimii 70 de ani, ar fi intrat în contul urmaşilor lui Ravel... dacă aceştia ar fi existat, întrucât din lista primelor 10 lucrări, trei îi aparţin, iar prima este Bolero-ul.

Refuza eticheta de impresionist. De asemenea, nu iubea cuvântul inspiraţie. Afirma că faimoasa inspiraţie se munceşte sub cravaşă. Il admira fără rezerve pe Mozart, în timp ce Marele Surd nu-i trezea decât respect. Iar Barcarola de Chopin ar fi fost pentru el, una dintre cele mai magnifice lucrări din întreaga muzică.

Este cunoscut un concert în care un violonist mai puţin înzestrat era acompaniat de George Enescu la pian, iar Maurice Ravel întorcea paginile. Ce comenta un critic prezent în sală? “Ce bine ar fi fost dacă rolurile ar fi fost inversate...Enescu la vioară, Ravel la pian, iar solistul doar să întoarcă paginile”.

Celebru este şi episodul întâlnirii la Paris dintre George Gershwin şi Maurice Ravel - Gershwin dorindu-şi să studieze cu muzicianul francez. Când Ravel a aflat cât câştigă Gershwin, i-ar fi replicat: “În acest caz, dumneavoastră ar trebui să-mi daţi mie lecţii.”

Un mare profesor şi un mare orchestrator. În această privinţă afirma că modelul său rămâne… Camille Saint-Saëns. Alături de partituri de Nikolai Rimski Korsakov şi Richard Strauss, pe pupitrul său era de găsit întotdeauna, Concertul nr.5 pentru pian şi orchestră de Camille Saint-Saëns. Ce admira Ravel la această partitură? “Rezultatul perfect obţinut cu atât de puţină materie”. În plus pentru el Lebăda din Carnavalul animalelor era o partitură …raveliană.

Amintesc şi prietenia dintre Ravel şi Stravinski, atât de frumoasă înainte de Primul Război Mondial, umbrită apoi de criticile pe care şi le-au adresat unul altuia. Aveau gusturi şi idei diferite. Ravel nu preţuia opera Mavra şi baletul Apollo de Stravinski, în timp ce acesta nu ar fi avut nici o reacţie atunci când Diaghilev a refuzat Valsul lui Ravel. Însă nu uităm tot Maurice Ravel a fost printre puţinii care l-au susţinut şi aplaudat pe Stravinski cu ocazia primei audiţii a baletului Ritualul primăverii, în timp ce, după moartea lui Ravel, mai presus de afirmaţia sa celebră – “perfect aidoma unui ceasornicar elveţian” - Stravinski ar fi recunoscut în Daphnis et Chloé "una dintre cele mai frumoase creaţii din întreaga muzică franceză”.

Atras de culoare şi exotism, de Spania, nu doar prin obârşia sa bască, ci şi prin înclinaţia către ritmuri percutante şi forme de dans, clasic prin perfecţiunea scriiturii şi a instrumentaţiei. Maurice Ravel rămâne un “mediteranean al muzicii”, dacă este să-l citez pe Marcel Marnat, oferindu-ne această imagine a “artistului - artizan liber şi disciplinat”, ca dispoziţie naturală a eului propriu. Nu ne propunem să-i finalizăm “Portretul” doar într-un articol. Contururile poate, fi-vor trasate în mare, în cele 14 ediţii ce-i sunt dedicate, în ritmul unui Bolero, în ritm de Vals sau de Pavană, la măsura muzicii sale, ce a schimbat profilul sonor al secolului XX.