Un extras din interviul acordat de George Butunoiu, celebru head hunter român, un nume în business-ul actual românesc, fragment care încheie această emisiune.

În contextul mediului muzicii clasice din România, cum vedeți Radio România Muzical?

Din ce punct de vedere?

Din orice punct vreți să priviți. E clar că aveți o cunoaștere a ceea ce se întâmplă în muzica clasică în România, iar Radio România Muzical este parte a acestui univers, în mod clar, asta cred că e o certitudine pentru oricine. Ce loc credeți că are aici? E important? E marginal?

E foarte important, pentru că știu pe foarte mulți care ascultă Radio România Muzical, iar ceilalți în mașină, pentru că radioul în mașină se ascultă, cel puțin la oraș. Nu știu, la țară probabil că nu, dar la oraș se ascultă, se ascultă în mașină. Deci e în egală măsură și sursă de informare. Sunt o mulțime de informații despre muzicieni, despre istoria muzicii, care sunt foarte importante și pentru societate, la nivel general și la nivel social.

În general, ultima întrebare pe care o adresez sau o provocare mai bine zis pe care o adresez invitatului meu este să se gândească ce lucrare muzicală sau măcar compozitor îl reprezintă în acest moment al vieții sale.

Chiar dacă aș ajunge la concluzia că ceva mă reprezintă sau cineva mă reprezintă, probabil că nu aș spune-o în public. Am auzit de la atâția, de la Hagi, că pe el îl reprezintă mașina Jaguar. Tot felul de oameni care cred sau sunt convinși că pe ei îi reprezintă vreun compozitor, un artist.

Să luăm, mai bine zis, iată, un model care îmi vine acum în cap.

De reprezentat nu mă reprezintă nimeni.

Atunci să-i zicem o semnătură muzicală.

Nici n-o să încerc să-mi asociez imaginea sau numele cu...

Nu, e prea analizat. Vă dau exemplul lui Ion Vianu, care în emisiunea pe care am realizat-o în 2010 cu el, asta mi-a rămas în minte, îmi vorbea despre Vier letzte Lieder de Richard Strauss, că da, în acel moment al vieții sale, ultimul lied, acela este, ca un soi de semnătură muzicală pentru el.

Revin la marea mea descoperire, la Simfoniile lui Stravinski. Din întâmplare le-am auzit, nici nu știam de ele, citisem printr-o carte, dar nu le auzisem niciodată, pe Mezzo le-am văzut prima dată și m-au impresionat atât de tare, încât m-am dus și am căutat discul la librărie, ceea ce cred că n-am mai făcut de zece ani. Și mai mult, fiindcă nu l-am găsit am rugat pe cineva în Franța să  mi le cumpere de acolo. Asta arată că chiar am fost impresionat de Simfonia Psalmilor.