Amplu şi divers peisaj muzical în acest răstimp, suficient pentru a ni-l apropia şi a-l înţelege şi totuşi foarte scurt pentru a-l aprofunda şi a-i decanta valorile. Ascultăm adesea o muzică greu de încadrat stilistic, întâlnim creatori mereu cu tendinţa de individualizare şi de pulverizare a gândirii conceptuale, a tehnicilor de compoziţie.

Complexă şi imprevizibilă, arta sonoră reflectă realitatea şi uneori pare că o devansează, într-o tendinţă de autodepăşire şi de ardere a etapelor, ce o face astfel atît de greu de digerat.

Reluăm astăzi şi pe parcursul emisiunilor viitoare, câteva dintre ideile enunţate în prima noastră emisiune, legate de aspectele definitorii ale muzicii noi, fie că-i acceptăm sau încă îi discutăm această denumire.

Şi revenim la anul 1902. Scandalul cu Pelleas şi Melisande de Claude Debussy, asemenea celui cu Sacre du printemps de mai târziu, a rămas de referinţă în istoria muzicii.

Opt decenii mai târziu, nici nu mai putea fi vorba despre aşa ceva, Debussy devenise el însuşi un clasic iar inovaţiile sale, tradiţie. Vocea umană explora alte şi alte zone ale expresiei pe traseul integrării în percepţia artistică actuală, nu de puţine ori invocând tot tradiţia, precum în opusurile lui Iannis Xenakis, compozitorul francez, de origine greacă, născut la Brăila, o existenţă dramatică, foarte implicată social, în politic, ceea ce i-a afectat devenirea artistică şi nu numai.