Dacă romantismul şi postromantismul german, impresionismul francez, aduceau o anumită personalizare a condeielor componistice, serialismul începutului de veac XX imprima o notă comună operelor muzicale optând pentru acea orientare internaţionalistă. Plecând de la tehnica dodecafonică, cea a utilizării celor 12 sunete fără legăturile şi funcţiile pe care le implică o tonalitate, cei trei reprezentanţi ai noii şcoli vieneze au ajuns la serialismul care favoriza un control absolut asupra sonorităţii în această formulă. Seria de sunete avea o ordine prestabilită şi ca modalitate de compoziţie se va extinde mai târziu şi la alţi parametrii ai compoziţiei muzicale: ritm, instrumentaţie, formă, adică serialismul integral. In creaţia lui Anton Webern şi respectiv Henri Pousseur, vom urmări aceste caracteristici şi transformările lor.