Încercăm să conturăm universul sonor al veacului nu demult încheiat pornind astăzi, stimaţi ascultători, de la un aspect mai puţin obişnuit sau oricum întîlnit într-o mai mică proporţie în epocile creatoare anterioare: coexistenţe stilistice, fireşti dealtfel în contextul în care tendinţe, înfluenţe se succed cu o viteză uimitoare, desigur nepotrivită trecutului. Complexă şi imprevizibilă arta sonoră reflectă realitatea dar uneori pare că o şi devansează într-o intenţie de autodepăşire şi de ardere a etapelor. Şi în aceste circumstanţe apar şi paradoxurile. Nu de puţine ori am remarcat apariţia, în decurs de numai cîţiva ani, a unor opusuri apropiate sau chiar simultane în timp dar foarte distanţate în concepţie şi limbaj. Şi iată un exemplu: Rapsodia pe o temă de Paganini de Serghei Rachmaninov în anul 1934 şi Variaţiunile op. 27 pentru pian şi Cvartetul de coarde op. 28 de Anton Webern în 1936. Ce poate fi mai diferit ca stil şi exprimare între aceste partituri cu numai 2 ani răgaz între ele? In acest context graniţe, etape şi prejudecăţi nu-şi mai au justificarea.