Tema mea de azi fiind ghidajul prin creaţia concertantă românească din ultimii 60 de ani, m-am uitat înapoi, printre precedentele 25 de emisiuni. Am decupat titlurile concertante pe care deja vi le-am propus – semnate de Ludovic Feldman, Adrian Pop, Miriam Marbe, Livia Teodorescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru sau Dan Constantinescu. Voi adăuga doar câteva astăzi, pornind de la anul 1958 şi Concertul de vioară al lui Pascal Bentoiu.

Maniera personală a lui Pascal Bentoiu de a scrie muzică se desprinde din acest Concert pentru vioară. Compozitorul este atent la modernitatea epocii în care trăieşte, dar nu părăseşte filoane ale tradiţiei pe care le consideră semnificative. Aşa cum declară adesea, nu înnoirea mijloacelor îl preocupă, ci înnoirea expresiei însăşi. Mijloacele sunt, de aceea, îmbinate fără prejudecăţi: structuri clasice sau baroce cu limbaj tonal şi dodecafonic. Unele partituri dezvăluie trasee ingenioase, un fel de ”migrare” de la tonal la serial (ca in Simfonia I) sau invers (în Concertul de vioară).

Peste aproape trei decenii, Doina Rotaru începe seria sa de Concerte pentru flaute şi îşi configurează acea zonă expresivă proprie, prin investigarea muzicilor tradiţionale din diverse părți ale lumii.

Am ascultat un fragment din Spiralis II, Concertul nr.2 pentru flaut(e) şi orchestră, compus de Doina Rotaru în 1991. În aceeaşi perioadă, compozitoarea nota într-o prezentare: “Am găsit similitudini între muzica românească foarte veche de fluier sau vocală şi frumoasa muzică shakuhachi: varierea lentă şi permanentă a unui material iniţial, ritmul liber, parlando-rubato, sunete lungi îmbogăţite cu glissandi, melisme, microtonii, precum şi atmosfera melancolică, de o frumuseţe dureroasă.” Stilul Doinei Rotaru se detaşează în muzica nouă românească şi prin această inedită căutare de punţi între tradiţiile japoneze şi cele orale româneşti.

În fine, un ultim exemplu de concert vine din altă zonă stilistică şi din partea unui coleg de generaţie al lui Pascal Bentoiu. Concerte de pian nu sunt multe în repertoriul ultimilor 60 de ani, şi ele vin adesea din partea compozitorilor pianişti. Radu Paladi, creator de piese corale, totodată pianist format la Şcoala Floricăi Musicescu, scrie în 1989 un Concert pentru pian şi orchestră în do major. L-am putut asculta mult mai târziu în prima sa audiţie bucureşteană: o muzică de virtuozitate scarlattiană, strălucitoare şi proaspătă.

Diversitatea preferinţelor şi exprimărilor componistice româneşti poate fi demonstrată fie şi doar prin aceste trei concerte ascultate: muzică modernă, muzică nouă, influenţe din tradiţii orale, muzică în do major. Farmecul fiecăreia, în parte, depinde însă de talentul compozitorului de a ne transmite convingerea proprie. Muzica se poate scrie şi asculta, astăzi, în atâtea feluri…