Tensiunea între naţional şi universal i-a urmărit în principal pe compozitorii interbelici. Or mulţi dintre ei mai au multe de spus după 1945. În puţinii ani până la abdicarea forţată a Regelui Mihai, libertatea de expresie este încă una ambiguă. După 1949 nu va mai fi posibil, multă vreme, să scrii muzică sacră declarată, aşa cum făcuse Paul Constantinescu între 1946-48. Oratoriul său bizantin Naşterea Domnului a avut chiar premiera la Ateneu, în decembrie 1947, sub bagheta lui Constantin Silvestri.

Oratoriul de Paşti al lui Paul Constantinescu, spre deosebire de cel de Crăciun din care am auzit câteva fragmente, nu a putut fi auzit în versiune definitivă până în 1990. Dar aceasta este o altă poveste. Să observăm, pentru început, momentul tranziţiei de după război, reflectând schimbările tragice din structura societăţii româneşti. Dacă până la terminarea războiului, la conducerea Societăţii Compozitorilor Români (SCR) se aflaseră două personalităţi marcante precum George Enescu (preşedinte) şi Constantin Brăiloiu (secretar), în contextul schimbărilor politice amândoi vor părăsi, definitiv, ţara (aşa cum o făcuseră mulţi intelectuali valoroşi): Brăiloiu în 1944, când pleacă la Geneva unde va înfiinţa Arhivele Internaţionale de Folclor, iar Enescu în 1946, când călătoreşte în SUA, într-un turneu, după care se va stabili în Franţa.

În 1948, Enescu definitivează două lucrări atât de caracteristice celor două drumuri simbolice pe care a apucat-o alternativ. Pe de o parte, poemul Vox maris, op.31, început încă din 1925, reverberează ceva influenţe debussyste, impresioniste. Pe de alta, Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc, op.32, închide simbolic şirul acelor compoziţii al căror titlu arată apartenenţa programatică la spiritul naţional (Sonata a III-a pentru pian şi vioară, Suita Săteasca sau Impresii din copilărie). Dacă prin alăturarea celor două muzici am vrut să subliniez exact ideea de pendulare între universal şi naţional, nu intenţionez totuşi să o exagerez. La Enescu, delimitarea între lucrări integral sau parţial folclorice şi acelea ancorate mai pregnant în universalitate nu se poate face dogmatic.

Uvertura de concert a fost cântată în primă audiţie mondială în ianuarie 1949, cu Enescu la pupitrul Orchestrei Naţional din Washington D.C. Anul 1949 marchează – peste ocean şi invizibila cortină de fier – un reper pentru istorici: se încheie perioada de “tranziţie” între 1944-49 care înseamnă, pentru compozitori, vremuri tulburi în care unii fac compromisuri, alţii au o ascensiune fulgerătoare pe scara socială, iar alţii îşi menţin poziţiile cu fermitate, find încet-încet înlăturaţi, acuzaţi sau chiar persecutaţi. Cu Paul Constantinescu şi George Enescu vedem doar cum modernitatea muzicii româneşti, câştigată cu succes în perioada interbelică, are doar reflexe, din ce în ce mai palide pe teritoriu românesc. În schimb, găsim acum intervenţia violentă a ideologicului, înlăturarea modernului şi a oricărei încercări a artistului român de a se racorda la avangarda europeană. Dar despre toate acestea – în emisiuni viitoare.