Încă de la sfârşitul anului 1944, încep să se constituie “comisiile de epuraţie” care urmăresc înlăturarea din toate domeniile (inclusiv cel muzical), din viaţa publică, a adversarilor politici, fie “reprezentanţii claselor exploatatoare”, fie “colaboraţioniştii” cu armatele naziste, foştii legionari ş.a.m.d. Începe desigur o perioadă plină de nedreptăţi, de răzbunări personale manifestate prin acuze neîntemeiate şi neverificate. Cum se manifestă aceste persecuţii? Eventual prin suspendarea salariaţilor: de exemplu, compozitorul şi dirijorul Ionel Perlea, plecat în străinătate, eliberat de armatele aliate dintr-un lagăr nazist, e suspendat din SCR şi, dealtfel, nu se va mai întoarce în România.

Persecuţiile includ şi blocarea mijloacelor de existenţă, norme de îngrădire a spaţiului de locuit (în apartamente sau case se introduc forţat numeroşi chiriaşi, situaţie ce se va perpetua timp de decenii) sau chiar privarea de libertate. Din acest ultim punct de vedere, muzicienii au avut poate mai puţin de suferit decât literaţii sau filosofii români, dar există totuşi cazuri de citat: Dimitrie Cuclin este trimis la muncă silnică, la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru simpatiile sale legionare. Pretextul pare a fi fost calitatea sa de invitat al unor reprezentanţe diplomatice occidentale la Bucureşti, unde aveau loc audiţii din Bach sau Wagner. Folcloristul Harry Brauner, deşi comunist, este arestat împreună cu soţia sa, graficiana Lena Constante, ca făcând parte din gruparea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, devenită, spre sfârşitul anilor ’40, dizidentă.

Poate cel mai proeminent compozitor interbelic alături de Enescu, Mihail Jora rămâne din 1944 până în 1949 vicepreşedinte al SCR (în urma plecării lui Brăiloiu), preşedinte fiind doar onorific, şi în lipsă, George Enescu. În această calitate, Jora va menţine pe cât posibil independenţa instituţiei faţă de conducerea de partid. Atitudinea sa fermă îl va transforma într-o ţintă a oficialităţilor ca “decadent” şi “reacţionar”, o ţintă a presei ce-l acuză de “formalism” în creaţie; treptat, va fi înlăturat şi din conducerea Societăţii, a Academiei Regale de Muzică al cărui Rector era. Este caracteristic gestul lui Jora din 1948, care, ca Rector al Academiei de Muzică, a cerut să se păstreze un minut de reculegere pentru abolirea monarhiei! Va fi marginalizat, lăsat o vreme fără mijloace de existenţă, izolat, apoi din nou, treptat, reabilitat.

Voi reveni, de altminteri, asupra lui Mihail Jora, în emisiunea viitoare, şi voi cita atacurile la adresa muzicii sale. Aţi ascultat o secţiune din Demoazela Măriuţa, balet scris în 1940 şi criticat oficial pentru atitudinea compozitorului, de „boier cosmopolit”, care ia în derâdere obiceiurile poporului...

Să privim şi o altă atitudine, a lui Constantin Silvestri, şi el ţintă a atacurilor de formalism. Muzica sa puternic cromatizată, stilul său caracteristic neoclasic (din anii 30-40), unde armonia disonantă, dificil de definit, are asprimi independente de melodie, cu o funcţie de suport neutru, nu se putea asorta realismului socialist. Silvestri va evita după 1944 să compună în linia oficială, a unui folclorism facil, şi este ”suportat” în viaţa muzicală românească mai cu seamă datorită calităţii sale dirijorale, fiind o personalitate imposibil de trecut cu vederea sau de marginalizat. Cu toate acestea, persecuţiile îl vor împinge, în deceniul al 7-lea, să aleagă exilul, stabilindu-se în Anglia.

Silvestri nu a mai scris multă muzică după venirea comunismului, dar a revizuit în 1950 o lucrare compusă la vârsta de 20 de ani, Trei piese pentru orchestră de coarde. Poate că şi-a dat seama că atmosfera echilibrată, senină a acestei partituri nu va duce spre interzicerea ei în viaţa de concert a timpului.

Dar cum arăta această viaţă muzicală? Pe de o parte, observăm, personalităţile proeminente ale muzicii româneşti interbelice îşi continuă prudent activitatea. Pe de alta, ideologia invadează brutal ara românească. Asupra întregii SCR încep presiunile politice, accentuate în 1945-46, când oameni din afara instituţiei, însă cu funcţii importante în partidul comunist, vin să controleze şi să dicteze activitatea acesteia, forţând afilierea sa la Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti, apoi la Confederaţia Generală a Muncii, în scopul "înfrăţirii dintre muncitori şi intelectuali".

Pe 18 iulie 1947 apare Legea privind organizarea Teatrelor, Operelor şi Filarmonicilor de Stat şi pentru regimul spectacolelor publice; prin ea se va controla viaţa artistică. În acelaşi an, în octombrie, Congresul Uniunii Sindicatelor proclamă realismul socialist ca metodă unică de creaţie. Inventat şi impus de Jdanov şi de Stalin, realismul socialist va fi “implementat” în spaţiul românesc: muzica, drept armă ideologică trebuie să contribuie la educarea maselor, să fie accesibilă, pe înţelesul maselor largi, să fie mobilizatoare. Un cor al lui Matei Socor poate fi exemplar. De altminteri, Socor devine personaj principal al poveştii noastre, între 1949 şi 1954.