Ce înseamnă avangardă? Toată lumea ştie, mai ales după un secol 20 în care termenul a fost folosit până la saturaţie. Obsesia artiştilor de a fi vizionari, de a-şi depăşi timpul prin ideile creatoare a sărit multe obstacole în veacul trecut. Experimentul pare a fi cuvântul cheie. Un experiment mai mult sau mai puţin trăznit te poate împinge înainte, sau poate să nu ducă la nimic. Oricum, artistul experimental nu mai ţine cont de public, îl interesează mai mult părerea unui grup asemănător lui, plasat într-un soi de turn de fildeş.

Este dificil să restrângi conceptul de avangardă la o orientare sau alta, la o generaţie sau alta din muzica românească a ultimilor 60 de ani. Stroe, Niculescu, Marbe, Olah, Vieru s-au plasat, la vremea lor, în primul eşalon de experimentatori. Însă şi-au construit, asimilând toată noutatea oferită de epocă, sisteme viabile, coerente, convingătoare, cu puternice rădăcini în tradiţia muzicală (europeană sau extra-europeană, scrisă sau orală). Şi din această cauză, muzica lor nu s-a “academizat”, nu a devenit vetustă. Aceşti creatori s-au informat permanent de ceea ce se întâmpla în muzica contemporană lor – şi nu doar dintr-o anumită parte a Europei, ci de pretutindeni. Fiecare şi-a afirmat cu consecvenţă drumul propriu, însă nu s-a închistat în idei fixe, într-o avangardă greşit înţeleasă.

Un compozitor pe nedrept uitat, Sorin Vulcu (1939-1985) s-a preocupat mereu de avangardă, de teatrul instrumental sau de sonorităţile electronice, ca în compoziţia numită Îndeletnicirile mele, scrisă în 1978 pe un text de Henri Michaux.

Există de asemenea compozitori care au uitat să mai iasă din zona experimentalului. În asemenea cazuri, atitudinea de avangardă dispare practic, transformându-se în ceva anchilozat... Importantă este şi plasarea temporală a unor partituri experimentale într-o anume perioadă de căutări, de tatonări a noului (anii ‘60-70), ele putând ulterior depăşi sau nu faza acestui experimentalism (în anii ‘80-90).

Am ales şi un exemplu ludic. Cristian Al. Petrescu – dealtfel un compozitor în general depărtat de avangardă – reuşeşte o experienţă vocală unică în literatura românească. Compozitorul, căruia i s-ar potrivi mai degrabă eticheta de modern moderat, specializat îndeosebi în scriitura corală, este şi un talentat tenor-bariton, cu un larg registru de efecte vocale, adaptate repertoriului contemporan. În consecinţă, Cr.Al.Petrescu a scris în 1985, pentru sine-însuşi, o piesă pentru voce solo, Noapte de mai, unde se îmbină posibilităţile tehnice ale vocii umane, duse la limită, cu sugestia onomatopeică a fiecărei silabe, fiecărei foneme din poezia cu acelaşi titlu de Lucian Blaga.

Elementele muzical-vocale din piesa lui Cr.Al.Petrescu urmează traseul poeziei lui Blaga, de la prezenţa vântului prin şuierat, a diferitelor zgomote prin iarbă, a cântului de păsări, până la sunetele de departe ce vin şi dispar într-un joc sonor abia perceptibil. Vocea devine instrumentul complex care utilizează atât cântatul obişnuit, cât şi acela întâlnit în folclor sau efecte inventate de Petrescu: sunetul gutural, deschis, nazal, lovituri de glotă, cântul prin nări, pocnete de limbă etc. Toate acestea se transformă într-un spectacol sonor dar şi vizual (până acum, nimeni altul decât compozitorul nu a cântat această piesă) de o plasticitate şi virtuozitate maxime.

Leaderul de necontestat al avangardei muzicale în secolul XX, Arnold Schoenberg declara, spre sfârşitul vieţii, după ce experimentase dodecafonismul, că „se mai poate scrie multă muzică bună în do major”. După cum aţi auzit adineauri, a şi revenit prin anii 40 la muzica tonală – fapt de neimaginat cu câţiva ani înainte. Toate aceste poziţii estetice arată că practic niciun compozitor nu poate fi încadrat într-o singură cutiuţă stilistică, doar de dragul clasificărilor. Pe parcursul vieţii, artistul poate experimenta avangardist sau poate adopta o atitudine „retro”.

Să ne uităm spre un compozitor român, atras în tinereţe de tehnica serială, apoi de abstractizarea unor date preluate din folclorul românesc. Din 1980, Sabin Păutza se orientează spre zone accesibile: scrie muzică de divertisment, precum şi muzicaluri pentru copii. Emigrând în S.U.A., exprimarea muzicală de succes devine o necesitate pentru compozitor. Neoromantism cu intonaţii de blues sau jazz, ecouri din Bartók, Stravinski sau Şostakovici sunt atribute ce ar putea caracteriza muzica scrisă în prezent de Sabin Păutza, fără îndoială experienţa sa dirijorală având în această privinţă un rol hotărâtor. Dorinţa de comunicare cu publicul rămâne în prim plan.