Gândirea muzicală şi gândirea despre muzică: iată cele două aspecte ale personalităţii lui Pascal Bentoiu, despre care am vorbit în emisiunea trecută, dar şi laturile distincte ale creaţiei lui Wilhelm Georg Berger timp de patru decenii. Ele nu pot fi uşor disociate în prezentarea personalităţii compozitorului, preocupat de definirea unui sistem propriu.

Anvergura, monumentalitatea, dimensiunile impresionante ale ansamblului creaţiei marchează locul particular al lui W.G.Berger în contemporaneitate. Compozitorul se preocupă constant pentru sistematizare, ordine, armonie. Grupează lucrările în cicluri (de exemplu în interiorul celor 24 de simfonii), la fel procedează şi cu scrierile teoretice (cca 15 volume orientate în funcţie de subiect spre muzica simfonică, de cameră, estetica sonatei sau teoria compoziţiei din diverse epoci).

Domeniile predilecte de exprimare ale compozitorului sunt cel simfonic, cameral (numărăm aici 21 de cvartete), concertant şi vocal-simfonic. Uşor de dedus din această enumerare: absenţa operei. Pe de o parte, simfonia, concertul, cvartetul de coarde sunt trei lumi distincte (studiate de compozitor şi teoretic, în evoluţia lor istorică), pe de alta muzica pentru orgă şi cea vocal-simfonică (Oratorii, Misse, Recviem) dezvăluie dimensiunea profund religioasă.

Un alt atribut esenţial al creaţiei lui Berger îl constituie unitatea sa, provenită din sinteza operată între fundamentele muzicii baroce, clasice şi actualitatea limbajului modal. Acest modalism propriu înseamnă deschiderea spre diverse orientări ale secolului 20. Există tentaţia de a-i găsi filiaţii cu Hindemith sau Messiaen, cu serialismul (în modurile integral cromatice sau în cele patru forme de prelucrare ale unui mod) sau cu Bartók (în construirea sistemului modal pornind de la şirul lui Fibonacci, de la proporţia de aur). Profunda asimilare a tradiţiei structurale a secolelor 17-18-19 determină combinaţii de forme fixe şi improvizatorice. Iese în evidenţă permanent aspectul monumental al discursului, de pildă în Sonata pentru vioară solo (1964, distinsă cu Premiul de compoziţie „Prince Rainier III de Monaco”).

Cvartetele de coarde (în număr de 21), lucrările vocal-simfonice, concertele şi simfoniile lui Berger reflectă, în proporţii variabile, atât temeinica legătură cu cultura muzicală vest-europeană, cu tradiţia acesteia, dar şi totodată imposibilitatea de a le califica printr-un termen stilistic precis, schematic, atotcuprinzător - în niciun caz prin neoclasicism sau neobaroc. De aceea, a-l integra pe W.G.Berger în conceptul generic de „modern moderat” pare a rămâne singura opţiune posibilă. Fără îndoială, unitatea de stil a întregii creaţii a lui Berger se datorează şi constantei utilizări a coralurilor integral cromatice, construite pe moduri de 12 sunete, complexităţii polifonice a scriiturii şi unei anumite expresivităţi elevate a conţinutului ideatic. Să ascultăm un fragment din Simfonia nr. 21 de W.G.Berger. Scrisă în 1988, este intitulată Către bucurie, cu subtitlul Reflexii orchestrale despre patru strofe încredinţate corului, şi porneşte, desigur, porneşte de la Oda lui Schiller. Rezultă o revenire contemporană - pur orchestrală - asupra acelor versuri atât de celebre, explorate vocal-simfonic de către Beethoven.

Genul liedului reprezintă un compartiment aparte, în care unii compozitori se manifestă aproape exclusiv. Dacă ansamblurile camerale care conţin solist vocal devin adesea atelier de experimentare (eventual a unor soluţii de teatru instrumental, de aleatorism radical) pentru unii compozitori ai avangardei anilor 60-70, şi chiar mai târziu, miniatura pentru voce şi pian rămâne un cadru mai tradiţional. Predilecţia pentru reformularea unor aspecte din trecutul muzical în contemporaneitate va conduce spre inedite soluţii de armonizare, de scriitură tipică pentru cei doi parteneri, datorate conţinutului poetic, legăturii cu poezia românească în special, fără a exclude versuri moderne universale. “Cântecul oferă cele mai diverse şi clare modele pentru evoluţia limbajului armonic, întrucât nici melodia şi nici armonia nu pot fi escamotate prin alte mijloace”, afirmă Nicolae Coman, poet şi compozitor specializat îndeosebi pe scriitura de lied.

Compozitorul în egală măsură şi poet, Nicolae Coman, împlineşte desãvârşit fuziunea celor douã ipostaze ale creativitãţii lui în cadrul intimist al miniaturii vocale. Sunt alese versuri din sfera eroticului, rezultând un lirism aparte, o anume cãldurã a expresivitãţii şi rafinament al nuanţelor psihologice întrupate muzical, Compozitorii vor încerca adesea noutăţile armonice ale epocii (de la serialism la Hindemith, Bartók, Messiaen etc.) în cadrul miniatural al liedului, în diverse mixturi ale tradiţiei cu elemente ale muzicii noi. Sfera aparte a compoziţiei feminine păstrează însă în prim plan nuanţa lirică. Felicia Donceanu se preocupă intensiv de sugestiile muzicale pe care le poate obţine din poezii clasice şi moderne româneşti. În lieduri cu pian sau cu ansambluri instrumentale, “muzicalitatea compozitoarei este indiscutabilă, iar lipsa de prejudecăţi stilistice – remarcabilă. Ea îşi permite luxul ca atunci când recită să cânte şi atunci când cântă, să recite!”, afirma Mihai Moldovan. În unele cicluri de miniaturi, este sugerată nu doar o atmosferă arhaică românească (prin intonaţii de sursă populară şi psaltică), dar şi cultura muzicală din a doua jumătate a secolului 18. Ne referim, concret, la Cântând cu Ienăchiţă Văcărescu (1984), pentru soprană, lăută, flaut, viola da gamba, spinetă şi percuţie. Iată varianta românească pentru resuscitarea muzicii şi a instrumentelor vechi, orientare afirmată puternic în ultimele decenii pe plan european.