În 16 emisiuni m-aţi ascultat povestind fragmente din istoria muzicii româneşti postbelice, aşa cum o percepem noi azi. Am alternat perspectiva ideologică şi a mentalităţilor, comportamentelor compozitorilor cu referiri mai tehnice, la estetici, stiluri sau sisteme de compoziţie. Poate că era mai palpitantă relatarea propriu-zis istorică, dezvăluirea unor aspecte care subliniau integrarea artiştilor în societatea comunistă sau post-comunistă. Dar scenariul emisiunii nu poate evita referiri la conţinutul propriu-zis al muzicii. Până la urmă, scopul este doar de a va ghida printre sonorităţile muzicii noi româneşti. Ele pot părea elitiste uneori, atractive alteori. Vă propun în continuare două emisiuni dedicate unor muzici scrise într-un „modern moderat”, care nu ocolesc aşadar înnoirile secolului 20, dar nici nu uită să menţină comunicarea cu tradiţia şi cu publicul.

În 1973, Pascal Bentoiu scrie acest Cvartet al consonanţelor, o replică la Cvartetul disonanţelor de Mozart. Într-o epocă în care emanciparea disonanţei, impulsionată la începutul secolului 20 de şcoala vieneză a lui Schönberg, devenise o practică general acceptată, Bentoiu declară că doreşte să verifice dacă nu se mai poate scrie tonal. Compozitorul însuşi mărturiseşte în programul de sală al primei audiţii că atitudinea sa este „rezultatul necesităţii interioare de a avea – în plină domnie a disonanţei – un contact reînnoit cu subtilităţile consonanţei. Şi, de asemenea, expresia convingerii că, într-un fel sau altul, evoluţia artei sunetelor va aduce inexorabil reîntronarea consonanţei. Am scris cvartetul privind către viitor, stăpânit însă şi de sentimentul ciudat că în zilele noastre acordurile perfecte s-ar putea dovedi – pentru unele urechi, cel puţin – la fel de iritante pe cât erau în vremea lui Mozart câteva false relaţii armonice.”

Pascal Bentoiu rămâne permanent la curent cu noutăţile artei sunetelor, preferă însă să se exprime în sonorităţi mai degrabă legate de tradiţia europeană a modernităţii. Afinitatea sa declarată merge înspre George Enescu: a scris pagini fundamentale de muzicologie despre Enescu, a completat partiturile neterminate la Simfoniile a IV-a şi a V-a, la poemul Isis. Un asemenea „exerciţiu” de stil a restituit nu numai partitura propriu-zisă, dar şi ethosul caracteristic enescian.

Colegi de generaţie ai lui Pascal Bentoiu preferă, de asemenea, exprimarea muzicală a unui „modern moderat”, căutând în modelele tradiţiei impulsuri creatoare. Nicolae Beloiu a predat timp de decenii teoria instrumentelor şi orchestraţie la Conservatorul bucureştean, investigarea diferitelor stiluri orchestrale reflectându-se desigur în propria-i creaţie, axată pe genurile simfonic şi cameral. Simfonia I (1967, distinsă cu Marele Premiu al concursului de compoziţie Reine Elisabeth, Bruxelles, 1969) necesită un aparat supradimensionat şi generează dificultăţi de interpretare pe care compozitorul însuşi le compară cu cele din partituri de Carl Amadeus Hartmann. Pe de altă parte, în Simfonia a II-a (1976), principiul dominant este acela al sublinierii individualităţii fiecărui instrument (nu există dublaje orchestrale). Iar piesa simfonică Clopotele Albei-Iulia (1978) îşi justifică titlul programatic prin semnificaţia acordată clopotelor (cu rezonanţe evocatoare), subliniată de amplasarea spaţială netradiţională a grupelor instrumentale (coarde, alămuri, percuţie). În toate aceste cazuri, preocuparea pentru orchestraţia rafinată, inedită se simte în audiţie. În plus, viziunea muzicală are permanente interferenţe cu arhitectura (compozitorul având şi studii de arhitectură, de matematică), în stabilirea proporţiilor, simetriilor, chiar a unei imagini grafice a arcuirii discursului.