Schimbările în interiorul Partidului Comunist Român, survenite în 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu, au determinat fireşte transformări în viaţa românească. Poate că cel mai pregnant a rămas în amintirea generaţiilor ce au trăit acea epocă sentimentul de speranţă că se va schimba ceva în bine în România, că tânărul Ceauşescu este un pozitiv reformist… Într-adevăr, o anumită liberalizare s-a făcut simţită în jur de 1965: unii deţinuţi politici (din epoca Dej) au fost eliberaţi sau reabilitaţi; situaţia economică a ţării părea liniştitoare (măsurată în nivelul de trai al populaţiei); s-a putut circula mai uşor spre Occident. Poziţia lui Ceauşescu faţă de invazia sovieticilor în Cehoslovacia anului 1968 – singulară în blocul estic, şi anume aceea de a nu participa cu trupe militare româneşti, de a nu aproba agresiunea sovietică – i-a atras simpatii pronunţate în context internaţional. A rămas faimoasă invitaţia Reginei Elisabeth la Londra şi imaginea celor doi conducători, regina Angliei şi preşedintele comunist român plimbându-se împreună cu caleaşca regală. Ştim azi că iluzia liberalizării nu a durat prea mult. Să ascultăm deocamdată o muzică a anului 1966, care aduce în genul simfonic românesc interferenţa modernă cu domeniul filmului. E vorba de suita lui Dumitru Capoianu, Variaţiuni cinematografice, cu o ritmică antrenantă, cu influenţe dinspre jazz, cu o strălucitoare culoare orchestrală.

De altminteri, Dumitru Capoianu colaborase încă din anii ‘50 cu Ion Popescu-Gopo, iar acel desen animat intrat în legenda cinematografiei româneşti – Scurtă istorie -, distins cu “Palme d’Or” la Festivalul de la Cannes din 1957, are muzica semnată de Capoianu. Este unicul exemplu de succes internaţional al unei muzici româneşti noi înainte de 1960 şi acesta graţie „alipirii” la peliculă.

Altfel, ecoul muzical românesc în exterior fusese ca şi inexistent. Compozitorii nu putuseră să se înscrie în nicio organizaţie mondială, România nu semnase cu nimeni convenţii de copyright, turneele formaţiilor româneşti în străinătate nu incluseseră în repertoriu lucrări româneşti noi. Prin anii ‘60, când un reprezentant al editurii Schott a venit la Bucureşti pentru a obţine drepturi de tipar pentru creaţia românească în Occident, nu i s-a acceptat oferta. Totuşi, pe la mijlocul anilor ‘60, unii compozitori reuşesc să trimită prin poştă partituri la concursuri internaţionale prestigioase, Anatol Vieru obţinând în 1963 premiul Reine Marie-José la Geneva, iar Wilhelm Georg Berger alte distincţii importante în 1964 la Prinţul Rainier III de Monaco, şi 1965 la Concursul Reine Elisabeth de la Liège. Lista ar putea continua... Oricum, la sfârşitul anilor ’60 - începutul anilor ‘70, plecarea artiştilor în străinătate, contactul cu informaţia culturală devin, în fine, posibile.

S-ar putea presupune că una din posibilele rampe de lansare internaţională a muzicii româneşti ar fi putut-o constitui Festivalul şi Concursul Internaţional “George Enescu” (instituit după moartea lui Enescu, prin hotărârea Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române), cu prima ediţie în 1958, a doua în 1961, a treia în 1964 (continuând apoi la intervale de timp aleatoare). Însă nu s-a întâmplat astfel, accentul de senzaţional fiind pus mai mult pe concursurile de interpretare (pian, vioară, canto), iar invitaţii străini de prestigiu fiind, de asemenea, prioritar interpreţi şi nu compozitori sau muzicologi occidentali ce ar fi putut aprecia, eventual promova în străinătate partiturile româneşti cântate în Festival.

Să revenim însă înspre finalul anilor ‘60, extrem de productiv pentru noua compoziţie românească. Tinerii interesaţi de avangardă explorează tehnici seriale, procedee matematice, dar şi elemente ale muzicilor orale.

La Mihai Moldovan, compozitor cu o prea scurtă existenţă (a trăit între anii 1937-1981), şi colegul său de generaţie, Liviu Glodeanu (1938-1978), care nu a apucat să împlinească vârsta de 40 de ani, se observă pregnant modernismul radical al limbajului, dar şi privirea aruncată spre arhaismul românesc. O simplă enumerare de titluri e suficientă ca argument: opera Zamolxe de Glodeanu, piesele Scoarţe, Tulnice, Obârşii, Bocete, Rituale ş.a.m.d. de Moldovan.

Societatea românească din jur de 1970. Compozitorii pot deocamdată circula, pot beneficia de burse de creaţie în străinătate. Liberalizarea anunţată de regimul Ceauşescu după 1965 nu a durat însă prea mult. În urma unor vizite în Coreea de Nord şi China, în 1971, Ceauşescu va fi “inspirat” în a urma modelul regimului comunist asiatic, adaptat într-o dictatură proprie. Drept urmare, o nouă ofensivă ideologică va marca întreaga societate românească, îndeosebi după 1977. În viaţa muzicală continuă cu succes paralelismul între muzici de circumstanţă, aşa-numite patriotice, şi eforturile unor compozitori de a se menţine permanent racordaţi la noutăţile avangardei artistice mondiale. Dar compoziţia românească nu se reduce la aceste două linii simplificatoare. Dacă dăm deoparte, pentru moment, corurile patriotice, observăm în celelalte genuri o altă polarizare, eventual datorată diferenţei de generaţii: tradiţionalişti versus avangardişti. Aşa ceva apare în toate epocile şi zonele compoziţiei vest-europene. În România acestor ani se vor adăuga şi ceva nuanţe ideologice la perpetua „ceartă” între „antici” şi „moderni” (pentru a parafraza francezii secolului 17).

Ascultând muzica semnată de Ştefan Niculescu, Ison II din 1975, trebuie să ne aducem aminte şi în ce tabără se plasa neobosit compozitorul născut în 1927 şi dispărut dintre noi în 2008, cel care ne-a fost multora profesor de compoziţie sau analize muzicale. Niculescu spunea, la Adunarea Generală a compozitorilor din 1968: “Nu am văzut până acum şi sper că nu văd în rândurile celor mai tineri cazuri de intoleranţă faţă de stilul unui confrate mai vârstnic. Mă surprinde cu atât mai mult să constat, la unele dintre numele consacrate sau chiar la maeştrii veneraţi ai generaţiilor mai vârstnice, cazuri de intoleranţă faţă de realizările celor mai tineri”. (Citat de Octavian Lazăr Cosma, Universul muzicii româneşti, p.396). Despre cealaltă faţă a activităţii compozitorilor români după 1970, despre „Revoluţia culturală” şi „Cântarea României” – în episoade viitoare.