Poziţia publică, rapoartele şi discursurile celui ce devine între 1949-54 preşedinte al compozitorilor şi directorul Radioului naţional – Matei Socor – trasează liniile ideologice ale muzicii româneşti. Opoziţia faţă de muzica occidentală, ca expresie a decadenţei, înseamnă în primul rând criticarea schönbergienilor:

“Atonalismul este formalist şi neagă melodia, neagă natura, neagă sufletul omenesc şi propune combinaţii de sunete arbitrare, mecanice şi cacofonice”, Erwartung propagă pesimismul, Sprechgesang este o declamaţie isterică de lunatic, iar, pe de altă parte, Hindemith şi Messiaen propovăduiesc misticismul.

Desigur, la polul opus, este lăudată cultura socialistă (cu citatul din Maxim Gorki despre scriitori – “ingineri ai sufletelor”), principiile lui A.A.Jdanov din Rezoluţia sovietică în probleme de muzică. Tradiţia muzicală românească este privită din perspectivă deformată, fiind apreciat un compozitor romantic precum Ciprian Porumbescu (pentru “legătura cu masele populare”), pe când alţi compozitori români se formează la şcolile decadente ale apusului (franceze, germane), inclusiv Socor ce-şi face astfel autocritica.

Manifestările cosmopolite, academice, formaliste se observă în creaţia interbelicilor care, în loc să ilustreze muzical marile figuri ale istoriei românilor, îşi aleg subiecte mitologic-exotice. În consecinţă, este încurajată orientarea spre folclor însă doar într-un conţinut nou, socialist, accesibil, şi nicidecum în spiritul lozincii burgheze “artă pentru artă”. Cum se vor pune în practică toate aceste linii ideologice? Prin cenzura operată de comisiile Uniunii de triere a creaţiei muzicale şi muzicologice, favorizând simplismul sinonim cu accesibilitatea, decorativul, eclectismul, folclorismul. Prin încurajarea (îndeosebi financiară) a imnurilor dedicate partidului, lui Stalin, Lenin sau (în mai mică măsură) conducătorului român, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Prin verificarea membrilor Uniunii – a “dosarului de cadre” al fiecăruia: provenienţa socială, trecutul politic, atitudinea faţă de regimul comunist etc. Prin omiterea de pe listele cu membri a tuturor compozitorilor români care trăiau în străinătate (inclusiv a lui Enescu!).

De remarcat sunt permanentele discuţii în jurul muzicii programatice – aceasta fiind practic singurul gen muzical uşor de controlat ideologic. De aceea, linia oficială promovează cu obstinaţie creaţiile cu program, cu titluri care să reflecte “realitatea omului nou”. Un alt aspect al acestor ani îl reprezintă buna reprezentare a creaţiei româneşti în programele de concert din ţară, din repertoriul celor aproximativ 20 de orchestre simfonice şi Filarmonici. Acestea aveau obligaţia (păstrată până în 1989) să includă în programe muzică românească, mai cu seamă din contemporaneitate. Se înfiinţează şi un festival – Săptămâna muzicii româneşti (în 1951) – unde predomină desigur lucrări politizate, dar sunt cântate şi creaţii importante, autentic moderne (deşi criticate în presa vremii), festival la care sunt invitaţi muzicieni doar din ţările “democraţiei populare” (URSS, China, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, DDR, Polonia). Un aspect interesant legat de acest eveniment este reevaluarea atitudinii oficialităţilor faţă de George Enescu, invitat ca preşedinte de onoare al Săptămânii, compozitorul refuzând să vină printr-o scrisoare elegantă, ce invocă starea sănătăţii sale.

Cum s-a manifestat de fapt atitudinea faţă de Enescu în această perioadă? După plecarea sa în străinătate, în 1946, rămâne preşedinte onorific al SCR, se află încă în centrul atenţiei, ziarele îi urmăresc cu mândrie patriotică turneele, reproduc cronici despre succesele sale. Maria Cantacuzino, soţia lui Enescu, donează Ministerului Artelor vila Luminiş de la Sinaia (de voie, de nevoie, dat fiind că nu se admitea decât deţinerea unei singure locuinţe în ţară). Treptat însă, prin 1949 ideologia oficială începe să-l minimalizeze pe Enescu, dat fiind doar “superficialul” său “contact cu masele”; practic, doar puţine lucrări ale sale ar avea spirit folcloric. Adică, după promiţătorul început cu Rapsodiile române, compozitorul se rupe de viaţă şi de sursa minunată de inspiraţie care este poporul şi se lasă copleşit de putregaiul muzical al apusului. Compozitorul va fi omis, nu exclus, de pe listele de membri ai Uniunii, alături de alţi muzicieni stabiliţi în străinătate, aceasta însemnând că, pentru o scurtă perioadă, nu va mai fi prezent în viaţa muzicală românească. De-abia în 1954, Enescu va fi reînscris ca membru al Uniunii. Din 1954 datează şi ultima sa lucrare, Simfonia de cameră, din care aţi ascultat un fragment. Complexă şi modernă, partitura enesciană va deveni curând un model pentru tânăra generaţie de compozitori aflată pe băncile Conservatorului. Despre aceasta, în emisiuni viitoare.

Deocamdată, dacă ne uităm la bilanţul a 10 ani de muzică românească (1944-54), comparaţia cu trecutul (interbelic) ar arăta doar superioritatea cantitativă a lucrărilor compuse acum, nicidecum cea calitativă. Generaţia de compozitori interbelici, care contribuise hotărâtor la configurarea şcolii moderne de creaţie, este lăsată în umbră, partiturile cele mai importante sunt fie aspru criticate, fie neglijate, ceea ce – alături de nesiguranţa vremurilor tulburi - nu îi încurajează pe aceşti muzicieni să continue preocupări anterioare. Doar foarte puţini dintre ei scriu piese de circumstanţă ideologică (cântece de masă, oratorii, cantate) care, dealtminteri, predomină, afirmând buna asimilare a doctrinei realismului socialist de către noi compozitori ce-şi asigură astfel ascensiunea.

Parametrii partiturilor cerute acum rămân extrem de simpli: armonie tonal-diatonică, forme simple, melodii “mobilizatoare”.

Aşa cum o demonstrează Gh.Dumitrescu în oratoriul Tudor Vladimirescu, tema istorică a eroismului popular se numără printre cele preferate. Muzica trebuie să aibă mesaj, să aibă un sens uşor de înţeles. Cât de plăcută era într-adevăr această muzică a comenzii sociale de către masele largi de oameni ai muncii, e greu de spus azi, după 50 de ani.

Ascensiunea politică şi mandatul de preşedinte al lui Socor coincid cu perioada stalinistă. Stalin moare în 1953, iar în 1954, Matei Socor este înlocuit din conducerea Uniunii de fratele lui Gheorghe Dumitrescu, Ion Dumitrescu: una din consecinţele schimbării prin care trece acum societatea românească.