A ales teme din istoria sau prezentul comunist al României, dar şi temele mari ale literaturii universale (de la Eschil la Moliere şi Shakespeare, de la Caragiale la Marin Sorescu şi Mircea Eliade). Muzica operelor a inclus sursa folcloric-românească, mai mult ori mai puţin abstractizată, sau a apelat la serialism și la medii electronice. Structura operelor putea fi tradiţională (în acte, tablouri, scene, arii) sau nonconformistă, în opere-oratorii, opere-colaj, opere radiofonice. Şi această enumerare pe două paliere ar putea continua cu multe alte exemple.

Aţi ascultat un fragment dintr-o operă de cameră, Secretul lui Don Giovanni, de Cornel Țăranu. În 1969, compozitorul clujean propune această ”farsă muzicală” (cum o intitulează) care nici nu vine neapărat în continuitatea lui Mozart, nici nu e intimidată de vestita dramma giocoso clasică. Țăranu imaginează propriul personaj Don Giovanni, într-un mozaic de stiluri și o scriitură vocal-instrumentală, caracteristică genurilor camerale. Ansamblul instrumental e de altminteri restrâns, suntem la mare distanță de grand-opera sau alt tip de spectacol fastuos. Lipsa de prejudecăţi în exprimarea stilistică anunță parcă un postmodernism românesc: Țăranu sugerează sonorităţi medievale, dar scrie şi serial, nu evită nici jazzul. Orice unealtă e potrivită pentru a realiza muzical o satiră cu elemente de teatru absurd dar și de commedia dell’arte.

După 1990, compozitorii de opere – chiar atunci când sunt clar afiliaţi modernismului – par din ce în ce mai convinşi de faptul că genul operei trebuie să fie versatil dramaturgic, să comunice cu publicul. Poţi experimenta într-o serie de modalităţi scenice, într-un teatru cântat, dar atunci când scrii operă propriu-zisă te situezi totuşi într-o zonă mai accesibilă, cu atât mai mult când adopţi un libret comic.

Am ascultat săptămâna trecută ceva din Telegramele lui Vieru pe text de Caragiale, iar acum un fragment din opera Revuluția de Adrian Iorgulescu. Evident că, pentru compozitorii de opere, Caragiale furnizează material inepuizabil. Atunci când comediile sale neîntrecute se transformă în libret de operă, compozitorul nu poate rezista tentaţiei “băşcăliei” balcanice, transpusă muzical. Mă refer la O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu (1934, rev.1950), precum și la două diferite configurări ale piesei Conu Leonida faţă cu reacţiunea, una aparţinând lui Matei Socor (cu acelaşi titlu, 1976), cealaltă cu titlul Revuluţia (1991), semnată de Adrian Iorgulescu. Întorsături melodice “orientale”, integrarea unor fragmente de marş, romanţă, vals, muzică de flaşnetă, sugestia mahalalei orăşăneşti de la sfârşitul secolului 19, toate acestea încărcate cu o funcţionalitate ironică, se alătură în opera lui Iorgulescu sublinierii comicului de limbaj din piesa lui Caragiale. Va propun, în încheiere, o altă operă comică, Münchhausen de Dan Dediu, din 2002.

Postmodernisme şi fuziuni? Da, dacă alături coerent tonalul de modal, de dodecafonic şi spectral; dacă poţi combina în spirit contemporan numere de operă ca Humoreske, Passacaglia, Cake-Walk, Ragtime, Cabaletta, Pas-de-deux, Frottola, Musette, Peşrev, Gigue etc. Ah, şi să nu uit: Humoreska e cu Mozart şi Stravinski, Ragtime e în formă de rondo, iar Visarea nu ne conduce spre Träumerei a lui Schumann, ci spre Pierrot lunaire de Schönberg… N-aş vrea să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră, ascultătorii a peste 30 de emisiuni despre muzica românească postbelică, prin vreun discurs mincinos, fie el și al lui Münchhausen. Legendarul personaj ne molipseşte însă de bună-dispoziție, iar la el minciuna e o convenţie pe care toţi o cunoaştem. Adevărul rămâne să-l căutăm, ascultând curioşi muzici mai vechi sau mai noi din ultimii 60 de ani. Ca şi adevărul, muzica vie, aceea contemporană cu noi, merită să fie cunoscută.