În 23 aprilie 1856, tocmai revenind dintr-un turneu din Anglia, Clara primea o scrisoare de la Endenich. Dacă vreţi să-l mai vedeţi pe soţul dumneavoastră în viaţă, grăbiţi-vă. Schumann agoniza. Nu se mai întâlniseră din 4 martie 1854.

Susţinută de Brahms, Clara intra în cameră. L-am văzut. Era seara între şase şi şapte. Mi-a zâmbit şi m-a îmbrăţişat cu o tandreţe infinită. Deja nu-şi mai putea întinde braţele spre mine. Niciodată nu voi uita asta…Robert al meu, aşa a trebuit să ne revedem? Cât m-am străduit să regăsesc trăsăturile mult iubite! Tot ce am îndurat de când s-a smuls de lângă mine, fără un rămas bun în urmă cu doi ani şi jumătate, tot ce am suferit acum în tăcere la picioarele lui, aproape că nu conta, căci mă bucuram măcar din când în când de o privire din partea lui, stinsă desigur, dar nespus de blândă.