În universul muzicii Înapoi la: Emisiuni
În universul muzicii cu... Excelența Sa, Ambasadoarea Israelului la București, Tamar Samash
Excelența voastră, ne bucurăm că ați acceptat
invitația Radio România Muzical pentru acest interviu în care vorbim despre
muzică, dar și despre umanitate, în contextul tragediei petrecute în 30 octombrie 2015 la clubul Colectiv din București. Pentru că dvs. v-ați arătat a
fi nu doar un diplomat, ci o ființă umană cu o inimă specială – ați donat sânge
pentru răniți, i-ați vizitat la spital alături de medicii israelieni veniți la București.
În primul rând,
și eu vreau să vă mulțumesc (n.r. spune "mulțumesc" în limba română). Și aș vrea să-mi
exprim condoleanțele pentru această teribilă tragedie care a avut loc aici, la
București. Am făcut, pur și simplu, ce a fost de făcut; este absolut normal
între două țări prietene să se ajute. Medicii israelieni au venit aici la
București și au încercat să ajute cât de mult le-a stat în puteri.
Am vrut să vorbim despre aceste aspecte pentru a
arăta că și diplomatul este o ființă umană, în cazul dvs., una specială. V-am
cunoscut la o întâlnire unde în momentul când v-am fost prezentată ați
exclamat: "Da, vreau neapărat să vorbesc cu dvs.!" De ce această reacție?
Pentru că ce ar
fi viața fără muzică? Întotdeauna am spus că muzica este limbajul pierdut al
umanității; dacă am asculta toți muzică, nu ne-am mai război; cu toții, cred,
avem ceva muzical în noi. M-am gândit întotdeauna că dacă nu aș mai putea
asculta muzica, atunci nimic nu ar mai conta pe lumea asta. Sigur, avem
frumusețea naturii și dragostea oamenilor, dar totuși muzica rămâne aparte și
atât de importantă în viața oamenilor.
De ce, în acest context, muzică clasică?
Dintotdeauna am
fost atrasă de arta în legătură cu muzica. Am început cu dansul dar mi-am dat
seama că nu voi fi niciodată o dansatoare bună, așa că am trecut la muzică, în
special, muzică clasică. Știți, în Israel, dimineața, deschizi radioul și auzi
știrile, care de obicei sunt mai puțin plăcute, înspăimântătoare uneori chiar,
îți crează un sentimente de tensiune. Ascult muzică clasică apoi pentru a
schimba atmosfera; așa îmi încep întotdeauna diminețile și continui și pe
parcursul zilei. Am transmit această pasiune și copiilor mei care la rândul lor
au transmis-o nepoților mei.
Deci, acum, că sunteți în România, începeți ziua
cu Radio România Muzical?
Întotdeauna,
dimineața ascult un CD care îmi place din colecția mea. Dar, desigur, ascult
Radio România Muzical. Este un program de radio foarte asemănător cu posturile
de muzică clasică din întreaga lume, este foarte agreabil; câteodată sunt și
lucruri care nu-mi plac, însă cred că e o chestiune de gust. Radio România
Muzical este un post de radio foarte bun.
Sunteți pentru a doua oară la București.
Da,
prima dată am fost aici în urmă cu 25 ani, (n.r. în calitate de consilier în
cadrul Ambasadei Israelului la București) în timpul revoluției din 1989. Sunt
foarte fericită că am revenit pentru că România s-a schimbat foarte mult, sunt
atât de multe posibilități noi. Singura mare problemă pe care o am în prezent
este să aleg la care concert să merg și la care să merg, pentru că ai de ales
dintre atâtea posibilități, că uneori chiar mă simt frustrată că nu pot ajunge
la tot ce mi-aș dori să văd sau să ascult.
De obicei, ce concerte alegeți să
ascultați?
Cu
muzică clasică, din perioada romantică, în special.
Ați fost la Ateneu, deci, ați fost
cumva și la Sala Radio?
Da,
am fost și aici.
Și ce amintiri aveți? Ce concert
special ați ascultat aici?
La
Sala Radio am fost la concertul susținut de Avishai Cohen, desigur, unul dintre
cele două care au avut loc pe 10 și 11 octombrie 2015. A fost foarte special.
Aici, la Sala Radio, am avut șansa să ascult și alți muzicieni foarte buni – de
exemplu, Corul Armatei Roșii, de asemenea, ieșit din comun. I-am văzut atunci
pentru prima oară, deși îi ascultasem înainte de mai multe ori în înregistrări.
De ce ați ales să veniți pentru a doua oară la București?
Tocmai
pentru că am mai fost aici, într-o perioadă cu totul diferită. Mi-a plăcut
România foarte mult, deși vremurile erau atât de grele. Am urmărit ce s-a
întâmplat în România de-a lungul acestor 25 ani care au trecut de la primul meu
mandat aici. Când a apărut oportunitatea de a reveni aici, conducerea mi-a
spus: “Dar nu poți să revii aici, nu poți merge într-o
țară în care ai mai mers o dată”. Le-am spus că România nu mai este însă
aceeași țară ca în urmă cu 25 ani și că am niște avantaje: cunosc locul, înțeleg
limba, chiar dacă nu o pot vorbi și chiar sunt interesată să văd ce s-a mai
întâmplat pe aici. Sunt uimită în fiecare zi să văd care sunt diferențele
dintre România de atunci și cea de astăzi, de cât de mult s-a evoluat.
Trăind doar în România, uneori nu ne
dăm seama cât de mult s-a schimbat situația față de perioada comunistă. Dvs.
cum percepeți aceste schimbări?
Vă
voi spune ce mi se pare că este cea mai uimitoare schimbare pentru mine. 25 ani
în urmă, înainte de revoluție, am studiat limba română, însă nu aveam absolut
nicio șansă să vorbesc cu cineva în limba română pentru că oamenii de pe stradă
nu vorbeau cu străinii. Acum, văd oamenii de pe stradă care sunt atât de
deschiși, care sunt mai fericiți; vezi pe fețele lor că trăiesc o viață normală.
În urmă cu 25 ani, erau preocupați de aspecte primare – să aibă căldură, să
găsească de mâncare și medicamente. Erau foarte închiși în ei. Iar acum,
românii cu care mă întâlnesc, și care sunt din toate straturile sociale, sunt
foarte ospitalieri, foarte deschiși, vorbesc cu tine, au idei extraordinare. Am
impresia că am intrat într-o oglindă care schimbă realitate: cunosc locurile
însă îmi dau seama că nu mai sunt aceleași locuri pentru că posibilitățile,
luminile, traficul, chiar dacă este infernal, schimbă totul. Chiar și pentru
diplomații timpului, a fost dificil să trăiască aici în urmă cu 25 ani. Îmi
aduc aminte că iarna îmi era întotdeauna frig; oriunde intrai era frig și nu
mai reușeai să te încălzești niciodată. Astăzi, dacă ți-e prea cald, deschizi
aerul condiționat. Poate par lucruri mărunte, dar compun realitatea și ne fac
să vedem diferențele. Am relații foarte bune și cu personalul din ministere,
din guvern, relațiile dintre cele două state sunt extraordinare, deci pentru
mine este un câmp deschis. Limita mea este faptul că avem puțin personal la
ambasadă și o finanțare mai mică din partea statului israelian, dar totuși, mă
descurc.
Vorbind despre finanțare, nu știu exact dacă Ambasada Israelului a finanțat efectiv Festivalul Clara Haskil de la Sibiu din 2015, dar în orice caz, i-a fost partener.
Așa
este. Încerc să ne diversificăm posibilitățile, iar cultura este foarte
importantă.
De ce este atât de importantă?
Pentru
că este pod, pentru că poate arăta oamenilor că suntem la fel, că ne plac
aceleași lucruri, că avem o cultură minunată în Israel, pentru că putem fi
astfel împreună.
Să vorbim puțin despre Clara Haskil,
născută în România, de origine evreiască, una dintre cele mai importante
pianiste ale secolului XX, prietenă cu Lipatti. I-ați ascultat din
înregistrări?
Da,
am ascultat. Câteodată este puțin complicat, dar tind să ascult mereu lucruri
pe care nu le mai auzisem, pe care nu le cunoșteam, iar ea este unul dintre
personajele pe care le-am descoperit astfel.
Clara Haskil, o mare pianistă, așa cum este și Radu Lupu.
Da,
așa este.
El se recomandă mereu ca pianist
român, religia lui fiind mozaică. Și cred că este recunoscut la nivel
internațional drept cel mai important pianist român în viață.
Da,
cred că așa este. Dar sunt sigură că aveți și în generația tânără pianiști
excelenți.
Radu Lupu este un caz de special de
pianist care creează o chimie specială cu publicul din sală. L-ați ascultat
live, nu?
Da.
Publicul simte întotdeauna căldura unui interpret.
Concertul nr.1 de Brahms interpretat
de el este versiunea mea favorită.
Da,
și a mea.
Aveți și dvs. vreo lucrare preferată interpretată de Radu Lupu?
Am
lucrări preferate, însă nu interpretate neapărat de Radu Lupu.
Care este atunci lucrarea preferată?
Întotdeauna
e greu de spus asta, dar în cazul meu, cred că este vorba despre Concertul nr.2
pentru pian și orchestră de Rahmaninov.
De ce?
Sunt
eu acolo, îmi vorbește, simt că mă reprezintă întru totul. Poezia și tragismul
din această muzică, puterea pe care o simți venind din spatele partiturii –
sunt pur și simplu absorbită de acest concert, aș putea să-l ascult de 3-4 ori
la rând fără să mă plictisesc, pentru că pur și simplu, intră în mine.
Aveți
un interpret preferat al acestui concert?
Nu,
nu neapărat. Am versiunea cântată de însuși Rahmaninov, care ar putea fi
interpretarea favorită. Din păcate, evident, nu am avut nicio șansă să-l ascult
pe Rahmaninov live, dar de fiecare dată când am ocazia să pun mâna pe un disc
pe care Rahmaninov își interpretează propriul concert, îl cumpăr.
Cred că am 10 versiuni diferite ale Requiemului de Mozart, care este a doua mea lucrare preferată, după Concertul nr.2 pentru pian și orchestră de Serghei Rahmaninov. Pentru mult timp, ea a fost de fapt lucrarea mea preferată, până când l-am descoperit pe Rahmaninov.
A avea Requiemul de Mozart ca
preferință muzicală este ceva obișnuit și neobișnuit în același timp. Am vorbit
despre acest requiem și cu arhiepiscopul catolic de la București și l-am
întrebat cum este posibil ca o piesă amintind de moarte, cântată la slujba
pentru morți, reușește totuși să aducă atâta lumină. Sunt de aceeași părere?
Da,
și soliștii sunt atât de plini de muzică, dacă se poate spune astfel.
Interacțiunea dintre ei înseamnă viață, da.
Arhiepiscopul mi-a spus și că
requiemul nu este scris pentru cei morți, ci pentru cei vii care au rămas după
ei, să le aducă consolare și speranță.
Frumos
spus!
Și cred că acest requiem de Mozart, în
special, aduce mai multă lumină decât Requiemul de Verdi, de pildă.
Sau
cel de Faure... Însă Requiemul de Mozart rămâne preferatul meu.