Acum: 10.00
Arpeggio • 3 ore cu și despre Compozitorul săptămânii, Interpretul zilei, Opera si vedetele ei, Review discografic.
Urmează: 12.55
Promo • Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

 

Apoi: 12.59
Promo RRM • Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

 


Cronici

Arhivă : 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013 | 2012 | 2011 | 2010 | 2009 | 2008 |

'Roberto Devereux' în regia lui Silviu Purcărete, din nou la Opera de Stat din Viena

Publicat: marți, 29 Mai 2012 , ora 9.18
 
Bookmark and Share
Sâmbătă, 26 mai, am putut viziona opera Roberto Devereux în regia semnată de Silviu Purcărete la Opera de Stat din Viena.

La ridicarea cortinei se dezvelește un decor care rămâne același până la sfârșitul operei și care este suportul a tot ce pare a fi interpretare regizorală. Două rânduri de loji cu cortine de catifea roșu închis oglindesc pe scenă ceea ce de obicei se află în fața ei. Dar în loja regală umbra palidă cu perucă roșie a reginei Elisabeta I a Angliei focalizează privirile. Bucăți de zidărie sunt întărite cu scânduri, coloanele sunt sparte, tencuiala este grosolană, vopseaua proastă și nepotrivită. Pe sub cârpeli se văd fragmente vestejite din fresca de altă dată. Ceva este putred, cu alte cuvinte, la curtea Angliei. Pe acest fundal am ascultat partitura lui Donizetti în cea de-a 29-a reprezentare după premiera din anul 2000. Din distribuție s-a detașat vizibil Edita Gruberova în "rolul-monstru" al Elisabetei.

Evident nu primadona, ci doar personajul se află în derivă. Cred că nu exagerez dacă afirm că Edita Gruberova scrie istorie cu acest rol. Artista nu este doar o soprană de coloratură cu un excepțional arsenal de posibilități vocale, ci și o actriță înzestrată cu un puternic simț al dramei. Pe lângă realismul și bogăția de expresii ale jocului ei, ceilalți cântăreți, și din păcate îndeosebi José Bros în rolul lui Roberto Devereux, au părut aproape apatici. Poate că pe de altă parte lipsa de mișcare a actorilor în general a fost o carență a regiei, dar în distribuția cu pricina diferența de intensitate dintre jocul Gruberovei și al celorlalți a fost bătătoare la ochi.

În orice caz, spectacolul a avut succes, un succes pe drept cuvânt meritat. Foarte mult s-a datorat Gruberovei - ea este cea prin care, îndeosebi în finalul dramatic, am avut sentimentul teatrului adevărat, o emoție transmisă de o mare artistă.

Finalul a adus și culminația spectacolului ca spectacol. Când Elisabeta își scoate cu mâini tremurânde peruca, iar decorul până atunci nemișcat se despică brusc și dispare vertiginos jumătate spre tavan, jumătate spre subsolul scenei, am înțeles că staticitatea de până atunci a avut, într-un fel, sens. Jocul relativ restrâns al actorilor și sugestia vizuală minimală au lăsat loc acțiunii muzicale, au subliniat­-o prin mici, dar ingenioase accente: de exemplu prin instrumentalizarea coriștilor. Îmbrăcați în costume negre cu pălării melon după moda anilor `30, coriștii par a fi când curteni, când spioni pândind din spatele draperiilor (poate o aluzie la shakespearianul Polonius, arhetipul spionului din spatele perdelei?). Coriștii sunt și cioclii aducători de moarte, observatori, spectatori, etc. Ei se mișcă la parterul și la etajul scenei, în spațiul vertical creat de cele două șiruri de logi. Tot aici bântuie fantoma Elisabetei, când autoritară, când împietrită sau nervoasă, golită de forță, cum apare la sfârșit.

Sinuozitățile belcanto-ului donizettian au fost redate de cântăreți buni. În rolul Sarei am urmărit-o pe bulgăroaica Nadia Krasteva, baritonul japonez Eijiro Kai a fost convingător, tenorul José Bros, posesorul unei voci atent lucrate, a creat frumoase momente lirice. Ne-am bucurat de fiecare sub bagheta celui mai firesc maestru al italienității: Evelino Pidó.

Haiganuș Preda-Schimek