Prima audiţie a avut loc, de fapt, în Rusia sovietică, la 5 martie 1942, la Kuibişev (Samara de astăzi) cu orchestra Teatrului Balşoi. A urmat premiera moscovită, instrumentiştilor de la Balşoi adăugându-li-se alţii din cea a Radioului public (astăzi Orchestra simfonică Ceaikovski). Trimisă în vest sub formă de microfilme, partitura a ajuns, via Teheran, la Londra, unde Sir Henry Wood a adus-o în concert radiodifuzat cu Filarmonica londoneză în iunie acelaşi an, apoi a prezentat-o la Proms, la Albert Royal Hall. În iulie 1942 Toscanini a câştigat "războiul" cu Stokowski (cel care, se ştie, a insistat încă din anul anterior, la NBC, să se obţină drepturile de interpretare a lucrării în Occident şi care, firesc, ar fi vrut să semneze prima audiţie americană!), el rămânând să ofere propria-i versiune, tot la New York, cinci luni mai târziu (după cum aflăm din Chicago Tribune).

Se pare că, primind înregistrarea concertului dirijat de Toscanini, Şostakovici nu ar fi agreat versiunea lui! Ba, din contră, aceasta l-ar fi supărat, după Volkov: "...Totul este greşit. Spiritul, caracterul şi tempo-urile. Este o treabă jalnică, dezordonată, însăilată..." ar fi comentat compozitorul. Între timp, la Leningrad se pregătea o nouă primă audiţie, în chiar oraşul ce inspirase partitura. Asediul de 900 de zile asupra Leningradului avea să se încheie în ianuarie 1944, dar deja se împlinea un an de când începuse, iar instrumentiştii erau fie trimişi pe front, evacuaţi din oraş, fie plecaţi din această lume. Doar 15 membri ai Orchestrei Radio din oraş au putut fi găsiţi, apoi au fost angajaţi alţii pentru completarea necesarului, dintre cei care se mai aflau în Leningradul asediat, iar concertul a avut loc în chiar ziua în care Hitler îşi propusese să sărbătorească printr-un banchet luxos căderea metropolei, la Hotelul Astoria: 9 august 1942.

După încheierea războiului, Berlin, Celibidache...

Odată sfârşit războiul, în Berlinul distrus, Filarmonica încerca să-şi revină. Mulţi fuseseră eliminaţi, alţii trimişi la "denazificare". Între ei, şi dirijorul permanent - Wilhelm Furtwangler, deşi nu fusese simpatizant al nazismului, dar rămăsese în funcţie pe perioada războiului, ceea ce părea de netolerat. Sergiu Celibidache, unul dintre discipolii şi admiratorii săi îi va lua în curând locul, după moartea dirijorului Leo Borchard, care rămăsese să-l înlocuiască pe Furtwangler pe perioada interdicţiei de a dirija Filarmonica din Berlin. Remarcat după ce câştigase în 1945 concursul de dirijori lansat de Orchestra Radio din oraşul german şi după ce i se stabileşte un prin concert, Sergiu Celibidache este angajat în octombrie. Primul an însumează 108 concerte, între care, puţin înainte de Crăciun şi Simfonia Leningradului... În lipsa unor mărturii despre acel simfonic, dăm crezare celor care se exprimă ascultând acum înregistrarea acestui veritabil manifest împotriva terorii şi totalitarismului privite la modul general, cum ar fi definit însuşi compozitorul, Dmitri Şostakovici, această partitură. Neuitând, însă, că era prima audiţie în Germania a acestei lucrări mult analizate, considerate atunci anti-nazistă, apoi anti-sovietică... Se dezvăluie astăzi vizionarismul dirijorului român, care a înţeles sensurile duale ale muzicii, a balansat întregul cu particularul. Tema de marş din prima parte cu variaţiunile ei - pastişă a Bolero-ului lui Ravel, în fapt, felul în care Şostakovici a văzut războiul, după propriile-i mărturisiri - este construită gradat cu asemenea grijă la fiecare detaliu, încât trimite ascultătorul de astăzi la versiunile pe care maestrul le-a realizat de-a lungul vieţii partiturii francezului.

Ascultaţi Simfonia nr. 7 op. 60 în Do major cu Sergiu Celibidache dirijând Filarmonica din Berlin în 22 decembrie 1946, duminică 31 ianuarie la ora 16,00.