ACUM:
20.00
Armonii preclasice (R)
Un regal de muzică renascentistă și barocă.
Urmează: 21.00 Opera în interpretări de referință Mari compozitori, mari interpreți.
Apoi: 0.00 Nocturn jazz Un ambiet jazzy pentru nopți senine.

Arhivă : Se întâmplă la Radio România Înapoi

Secvențial - Ediție dedicată împlinirii a 85 de ani de la înființarea Radioului public

Bookmark and Share
Publicat: luni, 21 Octombrie 2013 , ora 13.19

Antena 3 (20 octombrie 2013, ora 17:00) - Realizator: Adrian Ursu - Bună seara, doamnelor și domnilor, bun găsit la Secvențial! Suntem într-o ediție pe care, după cum vedeți, nu o facem din studioul nostru, dar totuși o facem dintr-un studio. Este unul dintre studiourile Radio România, pentru că ne-am gândit să marcăm și noi 85 de ani de la înființarea Radioului public în România, 85 de ani de când auziți ora exactă, auziți știrile, auziți muzica, auziți tot felul de programe pe Radioul național, cel cu care v-ați obișnuit atâția ani de zile să trăiți, să vă treziți și să vă culcați unii dintre dumneavoastră.

Sigur, a venit competiția între timp și poate că multe lucruri s-au mai schimbat. Radioul public rămâne însă etalon și vrem să vorbim despre asta. Ce ați auzit mai devreme este, da, chiar cocoșul, cocoșul care dădea ora exactă la radio, nu era ticăitul cu care v-ați obișnuit, poate, ceva mai târziu, ci chiar un cocoș care îți spunea cât este ceasul. Exact la ora 17:00, adică ora la care am început și noi ediția de astăzi a Secvențial, avea loc prima emisie a Radioului public, pe 1 noiembrie 1928. Se împlinesc deci 85 de ani de atunci, de când Radioul emitea oficial în formula sa de difuziune publică.

O să vorbim despre poveștile acestor ani, o să cunoaștem câteva dintre figurile reprezentative ale Radioului, o să ascultați voci de aur din Fonoteca Radioului, pe care, pe unele, poate, nu le-ați auzit niciodată. Cum sună vocea lui George Călinescu citind pasaje din critica sa literară, ce spunea Henri Coandă despre felul în care s-a desfășurat primul său zbor cu avionul cu reacție, cum sună vocile unor scriitori celebri recitând din opera proprie, o să auziți în această seară și o să vedeți și imagini absolut fabuloase. Dați-mi voie să vi-i prezint însă pe invitații din studioul Radio România și să le mulțumesc pentru găzduire. În primul rând - pentru că ne aflăm aici, în casa Radioului, o să alternăm și o să se succeadă și alți invitați în ediția noastră de astăzi - îi spun La Mulți Ani pentru cei 85 de ani ai Radioului celui care reprezintă la nivel de vârf instituția, președintele director general, dl Ovidiu Miculescu. Bună seara, dle Miculescu!

Ovidiu Miculescu: Bună seara, vă mulțumesc.

Realizator: Mă bucur că ne-ați primit și că suntem împreună astăzi, așa cum mă bucur tare mult că Ruxandra Săraru, un om drag dumneavoastră tuturor și mie, este alături de noi - realizator de radio, o voce pe care sigur, sigur, de fiecare dată când o auziți, tresăriți cu bucurie. Bună seara, Ruxandra!

Ruxandra Săraru: Bună seara, dle Ursu și mulțumesc pentru calificative.

Realizator: Mă bucur, de asemenea, să îl salut pe dl Ioan Ghițulescu. Bună seara, dle Ghițulescu!

Ioan Ghițulescu: Bună seara, Adrian!

Realizator: Probabil, una dintre vocile și un nume pe care mulți dintre dumneavoastră și le amintesc cu căldură și cu bucurie, de câte ori făceam urechea pâlnie lângă difuzorul Radioului. De asemenea, este alături de noi și ne va fi de mare folos în această excursie prin cei 85 de ani de istorie ai Radioului profesorul Ioan Scurtu, o bucurie de fiecare dată să ne întâlnim. Bună seara, dle profesor!

Ioan Scurtu: Mulțumesc!

Realizator: Alături de dumneavoastră, o să evocăm câteva dintre momentele cărora Radioul le-a fost martor. De aici s-au transmis vorbe celebre, de aici, români au auzit "Păstrați aparatele deschise, urmează un comunicat important pentru țară". Și câte alte și diverse anunțuri de acest fel. Dacă ar fi acum să faceți dumneavoastră primul pas, care e anunțul de la Radio care credeți că a schimbat soarta României?

Ioan Scurtu: Cred că 23 august 1944, totuși, pentru că atunci s-a produs o cotitură puternică, de ordin militar, politic, moral și, sigur, asta a avut influență asupra întregii țări. Sau poate, /.../ Comunicatul către țară din 22 decembrie 1989. Radioul a trăit momente foarte importante, semnificative și cred că pe parcursul emisiunii vom avea posibilitatea să le evocăm.

Realizator: Dle Miculescu, sunt lucruri care, din păcate, s-au pierdut, pentru că istoria Radioului a consemnat și tot felul de tumulturi. S-au pierdut, de pildă, "Vă ordon, treceți Prutul!", înregistrarea. S-au păstrat însă multe, foarte multe piese valoroase în arhiva dumneavoastră.

Ovidiu Miculescu: Din păcate, s-au pierdut multe lucruri importante, undeva prin anii '53, când a apărut o furie a distrugerii mărturiilor, dar totuși, oamenii de atunci au salvat multe lucruri. Vă dau un exemplu. Vorbeați despre voci celebre. Există o singură înregistrare a lui Liviu Rebreanu, pe care Radioul o are. Sunt multe alte voci celebre pe care Radio România le are. Maria Tănase a debutat la Radio România. Este o înregistrare unică, în care ea cântă Hora Unirii, a cappella, deci fără acompaniament. Birlic, George Călinescu, mulți, mulți. Radioul, spunea domnul Scurtu, să știți că în acești 85 de ani practic a făcut parte din istoria României. În orice caz, a mers pandant și a marcat momentele importante ale acestei țări, fiind credibil, fiind serios, neabdicând vreodată de la misiunea sa publică. Un lucru aș mai vrea să spun: inginerul Hurmuzescu, cel care a fondat practic radioul public în 1928, este un personaj absolut extraordinar, despre care se vorbește puțin din păcate, a fost un vizionar, un om deasupra vremurilor. România a fost a patra țară din Europa în care s-a dus semnalul audio la distanță. Era nu doar un pionier, un inginer de excepție și practic, înfruntând opozanții din momentul acela, a avut tăria să continue, să fie... să se încăpățâneze pe această chestiune și iată că a învins. Trebuie întotdeauna să îi fim recunoscători pentru că, practic, fără el cred lucrurile stăteau altfel.

Realizator: Există în arhiva dvs și actul de fondare a Radioului public, cu semnătură regală și cu antet regal. E doar unul dintre documentele prețioase pe care le aveți aici. Poate n-ar fi rău ca în curând un muzeu al radioului să le ofere și publicului spre a vedea multe din aceste comori pe care le aveți aici. Vorbeați de voci...

Ovidiu Miculescu: Sigur. E actul de naștere al Radioului semnat de Regele Ferdinand, este un singur exemplar, avem originalul. Există Monitorul Oficial de a doua zi care se deschide cu această hotărâre din momentul acela. Este emoționant când vezi aceste lucruri. Sigur că ele trebuie adunate într-un muzeu. Sunt multe lucruri interesante.

Realizator: Haideți să auzim cum sună Hora Unirii cântată de Maria Tănase și spuneați că este, într-adevăr, o piesă rară. Eu recunosc că n-am mai ascultat până acum acest fragment. Am mai auzit vocea Mariei Tănase, am auzit-o vorbind sau cântând dar interpretând Hora Unirii până acum, mărturisesc că nu.

[...]

Realizator: Sunt acordurile pe care fiecare dintre noi le simte într-un fel anume, domnule Ghițulescu, acordurile Horei Unirii. Multe dintre lucrurile pe care eu îmi închipuiam că le voi găsi în arhiva Radioulu, sigur, s-au pierdut poate, altele nu au fost niciodată înregistrate pentru că se întâmplat totul în direct. Eu mă așteptam să găsim aici...

Ioan Ghițulescu, fost director Radio România: Nu exista înregistrare.

Realizator: Exact. Mă gândeam să găsim aici munți de discuri pe care sunt înregistrate vocile crainicilor sau mai știu eu... Totul era în direct.

Ioan Ghițulescu: Tocmai vroiam să adaug la ce spunea domnul președinte, faptul că l-aș numi, nu numai ca un prim președinte al Radioului, dar chiar promotor al realizării Radioului public pe Dragomir Hurmuzescu, profesorul care a fost atât de celebru nu numai în România, ci și în Europa. A fost colaborator al soților Curie pentru realizarea radiului. Ei bine, Dragomir Hurmuzescu a fost cel care a militat pentru crearea postului național de radio și a fost primul președinte al Asociației de Difuzare Radiofonică din România - așa s-a numit la început Radioul.

Realizator: O societate care s-a născut inclusiv prin subscripție publică.

Ovidiu Miculescu: Subscripția a început în 1927...

Ioan Ghițulescu: Chiar din '25.

Ovidiu Miculescu: Chiar mai devreme, da. S-au emis acțiuni...

Ioan Ghițulescu: Erau... Prietenii Radiofoniei se numeau.

Realizator: Oameni care au avut încredere în acest proiect, să-și pună banii, ca să zic așa, la bătaie.

Ovidiu Miculescu: Revoluționar la vremea aceea, absolut.

Realizator: Într-o aventură, putea să fie, până la urmă, pentru că nimeni nu știa care e viitorul acestei descoperiri și a răspândirii ei pe întreg teritoriul României.

Ion Ghițulescu: Iar Dragomir Hurmuzescu, bucureștean de origine, deși a studiat și la Colegiul Sfântul Sava, a terminat studiile universitare la Sorbona. A fost o personalitate europeană, mai ales din punctul de vedere al fizicii.

Ioan Scurtu: Dacă îmi permiteți, aș adăuga puțin.

Realizator: Vă rog.

Ioan Scurtu: Pentru că totuși Dragomir Hurmuzescu este cel care este părintele Radioului românesc. El era profesor la Universitatea din București, la Facultatea de Matematică și Fizică și primele emisiuni publice le-a realizat în laboratorul său de la Universitate în 1924. Era o senzație. Iar apoi și-a dezvoltat institutul care era unde este acum Muzeul Literaturii Române, deci s-a extins și într-adevăr, el a dat o cale, o direcție de evoluție pentru Radioul românesc, în frunte ajungând după aceea, sigur, și alte personalități. S-a amintit de Liviu Rebreanu, și el a fost la un moment dat..., marele scriitor, și Nichifor Crainic a fost, deci aria celor care au îndrumat Radioul românesc s-a extins, dar toți fiind oameni de cultură și oameni pasionați de acest post.

Realizator: Ruxandra Săraru, vreau să vorbim despre aceste voci și despre moștenirea pe care Radioul o păstrează cu atâta grijă și aș vrea să vorbim despre asta după ce mai ascultăm câteva glasuri, pe care poate mulți dintre noi nu le-au auzit niciodată. Le-au citit, le-au văzut numele pe coperta unor cărți, le-au citit opera, dar niciodată nu au auzit opera chiar în lectura autorilor. Vocea lui Lucian Blaga, vocea lui Octavian Goga, vocea lui Mihail Sadoveanu, vocea lui George Călinescu, așa cum spuneam, sunt voci extrem de prețioase.

Ovidiu Miculescu: Vocea lui Armand Călinescu.

Realizator: Și vocea lui Armand Călinescu o s-o ascultăm într-un discurs rostit în față Regimentului de Gardă. Dar vreau să-i ascultăm mai întâi pe scriitori și operele lor, sigur trecându-l aici și pe George Călinescu, cu critica sa literară.

*

voce: Mihail Sadoveanu:

Sara pe deal

Buciumul sună cu jale

Turmele urc'

Stelele scapără-n cale

Apele plâng

Clar izvorând în fântâne

Sub un salcâm

Draga m-aștepți tu pe mine

*

voce: Lucian Blaga:

Tu ești în vară, eu sunt în vară. În vară pornită

către sfârșit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.

Cu gândul căuș - mângâi părul pământului.

Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.

*

voce: Tudor Arghezi:

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,

Pe întuneric, în singurătate,

Cu puterile neajutate

Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul

Care au lucrat împrejurul

Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.

Sunt stihuri fără an,

Stihuri de groapă,

De sete de apă

Și de foame de scrum,

Stihurile de acum.

*

voce: Octavian Goga

Mult iscusita vremii slovă

Nu spune clipa milostivă

Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul

Și veselia deopotrivă...

Mărită fie dimineața

Ce-a săvârșit a noastră nuntă,

Bătrâne Olt! - cu buza arsă

Îți sărutăm unda căruntă.

În cetățuia ta de apă

Dorm cântecele noastre toate

Și fierbe tăinuita jale

A visurilor sfărâmate.

*

voce: George Călinescu:

Eminescu nu voia să sacrifice ideea și aducea cuvintele legate de mâini acolo unde îi trebuiau. Vibrațiile extraordinare din Pe lângă plopii fără soț rezultă din fraze de o prozaicitate deconcertantă.

Pe lângă plopii fără soț

Am trecut adesea;

Mă cunoșteau toți vecinii

Tu nu m-ai cunoscut.

Privii atât de des

La geamul tău ce strălucea

Înțelegea toată lumea

Tu nu m-ai înțeles.

Muzica vine din melancolia cerebrală. Neuitatul poet Ion Barbu a auzit un zugrav cântând cu acompaniament de acordeon o romanță, de altfel, pe o temă folcorică. 'Ce bine o duceam ca fată, vorbeam cu toți, eram stimată'.

Realizator: Sunt doar câteva exemple. Probabil că am fi putut lua lista întreagă a ceea ce aveți în fonotecă, în arhivă.

Ruxandra Săraru: Ceea ce este extraordinar de important. Pe de o parte, avem aceste voci extraordinare, de care ne simțim aproape cutremurați să le ascultăm - Titulescu, ajungem la marii scriitori români pe care, așa cum bine spuneai, Adrian Ursu, nu putem să le citim decât numele pe coperțile unor cărți, dar avem operele lor, pentru că, așa cum spuneau domnul Ghițulescu și domnul Scurtu și domnul președinte director general, aici totul era în direct și ei veneau și-și citeau operele și avem și manuscrisele, scriptul, cum se spune acum. Deci, Arhiva Națională Radio este o bogăție în care poți să aduni cuvântul auzit cu cuvântul scris, cu imaginea, avem multe fotografii, pentru că ei veneau aici, nu existau reportofoane. Dar pentru că vorbeai de scriitori, Adrian Ursu, avem cea mai veche înregistrare care există în România, din 1910, vocea Elenei Văcărescu care citește celebrul Testament al bunicului ei, înregistrat la Paris...

Realizator: "Las vouă moștenire"...

Ruxandra Săraru: Da, la Paris. Deci, aceasta este cea mai veche înregistrare care s-a păstrat pe un disc de ceară, după aceea, a fost transpusă pe disc de ebonită și după aceea pe bandă magnetică și acum, cum bine știți, din 2009 s-a început digitalizarea Arhivei Naționale Radio, o operațiune care va dura...

Realizator: O operațiune necesară, dar și laborioasă.

Ruxandra Săraru: Foarte grea, care va dura încă vreo 11-12 ani.

Realizator: Cum arăta un disc de ceară? Era chiar de ceară sau...

Ruxandra Săraru: Da, era chiar de ceară. Primele discuri erau chiar de ceară.

Ovidiu Miculescu: Erau mai groase decât discurile pe care le-am prins noi, cel puțin generația mea, de vinil sau ebonită. Arătau oarecum la fel, dar existau niște ace speciale, care nu se mai fabrică, deci inclusiv recuperarea conținutului este o chestiune foarte complicată. Ele erau produse de firme din străinătate, era Columbia, erau marile case de înregistrări. În momentul acesta, în arhivă noi mai avem în jur de 700 de astfel de discuri, iar pe unele dintre ele, vă mărturisesc, încă nu știm ce este, pentru că...

Realizator: /.../ le mai puteți citi.

Ovidiu Miculescu: Le vom citi, dar trebuie să fi foarte atenți, fiindcă o citire incorectă le poate distruge.

Realizator: E uluitoare această arhivă, domnule profesor Scurtu și am găsit în ea un interviu, sigur, mai recent, să zicem, luat în anii '70 de un realizator de la Radio România Actualități președintelui... mă rog, directorului general al Radiodifuziunii din perioada războiului, a fost adjunct între '35 și '40, domnul Vasile Ionescu, pe urmă, director plin, din '40 până în '45, adică până la sfârșitul războiului a fost director titular al acestei instituții și relatează momentul 23 august '44. Radioul a fost bombardat, clădirea Radioului a fost bombardată în noaptea de 23 spre 24, s-a întrerupt emisia...

Ion Ghițulescu: Și au murit 16 oameni atunci în clădirea Radioului, 16 lucrători ai Radioului.

Ioan Scurtu: Există relatarea privind înregistrarea discursului Regelui Mihai, care s-a făcut la Palatul Regal din Calea Victoriei, Regele era foarte emoționat, nu avea o dicție deosebită și a trebuit de vreo trei ori să se reia textul pentru ca el să curgă așa cum l-a cunoscut lumea și apoi, emoția cu care directorul general a venit la Radio pentru a se transmite. Era totuși un moment crucial, se putea întâmpla orice. Sigur, nu era distanță mare, dar totuși erau trupele germane, se urmărea pas cu pas orice activitate aici și totuși, el a reușit și s-au făcut acele întreruperi de emisiune, "Peste puțin timp vom da un comunicat important pentru țară" și toată lumea și-a dat seama că se întâmplă ceva cu totul și cu totul deosebit.

Ioan Scurtu: Și atunci când s-a transmis acest discurs al Regelui a fost o explozie de entuziasm. În primul rând, a fost reacția Armatei, care, sigur, Regele era comandantul Armatei, conform Constituției, care a trecut de partea forțelor, să zic, democratice și apoi, explozia de entuziasm a populației, care a ieșit în Piața Palatului pentru a-l aclama pe rege. Asta s-a întâmplat timp de câteva ore, trecând granița zilei de 23 spre 24, pentru că în dimineața zilei de 24, pe la ora 5:30, deja au început bombardamentele americane și s-a distrus inclusiv partea din Palatul Regal unde a fost arestat mareșalul Antonescu. Regele însă plecase noaptea din București, s-a dus, s-a retras la Poiana Gorj.

Realizator: Vreau să ascultăm acest fragment al relatării, cum spuneam, făcute chiar de directorul general al Radioului, cum s-a retras împreună cu o echipă de colaboratori, o echipă restrânsă, la Timiș, acolo unde, domnule Ghițulescu, exista un emițător și unde era stabilit planul de retragere încă de dinainte de acest moment.

Ion Ghițulescu: Nu știu dacă vă interesează, dar ani de zile după acea dată, Radioul, evident, nu avea de unde să emită decât din alte locuri din București și acestea au fost Colegiul Național Sfântul Sava, ultimul etaj, unde era internatul, au fost studiourile de radio - acolo am luat contact prima dată cu radioul - casa de pe Berthelot, la numărul 41, care fusese a lui Liviu Rebreanu, se pare, și pe urmă a devenit Cartea Românească și exact vizavi de Radio, unde este numărul 71.

Realizator: Până în 1946, dacă nu greșesc, când a fost refăcută...

Ion Ghițulescu: Până în '47, când s-a construit ceea ce numim acuma vechea Casă a Radioului.

Realizator: Ascultăm fragmentul și relatarea dramatică a acelor ore din noaptea de 23 spre 24 august 1944, așa cum a fost ea făcută chiar de Vasile Ionescu, directorul de la acea vreme al Radiodifuziunii române.

*

Vasile Ionescu: La București, cu fostul Radio București atacat și ocupat de trupele germane la ora 11:00 și cu sediul Radiodifuziunii și studiourile distruse prin ultimul bombardament aerian de la ora 16:20, am plecat, cu toate că aviația germană bombarda încă Capitala, la comandantul militar al capitalei, să informez și să cer sprijin pentru stingerea incendiului ce se declarase după bombardare. Nu am putut obține sprijinul solicitat, pentru că pompierii erau evacuați în comunele suburbane și blocați de trupe inamice asediatoare Bucureștiului. A trebuit să informez guvernul de noua situație creată prin scoaterea din funcțiune a studiourilor și Radio București și găsind pe primul-ministru, generalul adjutant Constantin Sănătescu, în adăpostul Băncii Naționale, adăpost care prezenta singurul garanția de a rezista chiar și la o bombă de 2.000 de kg, i-am raportat starea de fapt și am propus ca pentru continuarea misiunii începute, este necesar să trec munții Carpați și acolo să duc mai departe opera de informare și orientare a opiniei publice românești și străine asupra actului de la 23 august '44, prin posturile Radio România Bod, Dacia România și Bucegi și Piatra. Primul ministru, felicitându-mă pentru acțiunea întreprinsă și reușită până atunci, servind cauzei naționale, mi-a aprobat "planul temerar" - expresia sa - și în acest scop, înapoindu-mă la fostul sediu al Societății de Radiodifuziune, care acum nu mai era decât o mare movilă de moloz fumegând, am luat măsurile pentru continuarea lucrărilor de scoatere a răniților și morților de sub dărâmături și transportarea celorlalți răniți la spitale, de stingere a incendiului ce începuse să ia proporții, întrucât explozia bombelor a aprins și rezervorul de combustibil al societății, de a întreprinde anumite măsuri gospodărești și de a ține legătura cu autoritățile. Utilizând una din mașinile disponibile ale instituției, care fusese distrusă de bombardament, am plecat în seara de 24 august 1944, ora 19:30-20:00, spre zona de dispersare a Radiodifuziunii, aflată pe Valea Timișului și în împrejurimile Brașovului, utilizând via București - Pitești - Râmnicu Vâlcea - Făgăraș - Brașov, nefiind accesibilă calea cea mai directă și apropiată de Valea Prahovei.

Realizator: Sunt momente dramatice pe care Radioul le-a traversat, domnule Miculescu, de-a lungul timpului și, sigur, anii comunismului au fost, la rândul lor, încărcați de tensiune. Multe dintre momentele, însă, care au marcat soarta României s-au auzit tot de aici, de la Radio România. Probabil că și, nu știu, discursul din '68 al lui Nicolae Ceaușescu, cel pe care noi îl știm în versiunea video de acolo, din piața fostului Comitet Central, există și în înregistrare și a fost transmis și de la Radio România.

Ovidiu Miculescu: Sigur că da.

Realizator: Probabil că orice moment al vieții noastre...

Ovidiu Miculescu: Radio România a fost parte și este parte din istoria României și astea sunt dovezi clare. Aș mai insista, cu voia dumneavoastră, încă asupra unui moment, pe care eu îl consider extrem de important. În 1939, Consiliul de Administrație al Radioului a hotărât deschiderea primului studio teritorial la Chișinău.

-: Radio Basarabia.

Ovidiu Miculescu: Da. S-a construit pilonul, un pilon de vreo 130 de metri, la vremea aceea era foarte serios, o clădire, a început să emită. În momentul acela exista doar stația de la Bod și era un proiect, Timișoara și Clujul, dar urmau să se deschidă. Ei, în 1940, când armata sovietică a trecut pe acolo, în multiplele sale drumuri prin zonă, au dărâmat pilonul, au incendiat clădirea Radio Chișinău. Se pare - și chiar sunt dovezi - că au împușcat tot ce au găsit înăuntru.

Realizator: Există și mărturii despre existența unei gropi comune în apropierea fostului sediu.

Ovidiu Miculescu: Există și fotografii cu clădirea arsă, cu pilonul dărâmat, cu niște gropi comune. Din acele gropi comune, în momentul în care au scos cadavrele respective, în buzunarul de la piept al unui decedat împușcat s-a găsit legitimația de radio, deși ei încercau să curețe locul, cum se spune. Deci, colegi de-ai noștri din acea vreme au plătit și acolo cu viața. Cred că trebuie spuse lucrurile acestea. Și aici aș face un arc. Acum doi ani de zile, noi ne-am luptat foarte mult ca să deschidem, să redeschidem Radio România la Chișinău, post care funcționează bine, aduce informație corectă, echilibrată, despre România, despre ce se întâmplă acolo, valorile culturale, istoria comună, mă rog, deschiderea pro-europeană și, dacă suntem acolo, într-o piață cu 17 posturi de limbă rusă, dacă nu mă înșel.

Realizator: E deschiderea despre care o să vorbim și cu directorul Radio România Internațional în foarte scurtă vreme, dar vreau să mai facem o destăinuire, dacă tot suntem la această aniversare. Tatăl Ruxandrei Săraru, desigur, știți despre cine este vorba, despre maestrul Dinu Săraru, a debutat la Radio România. Aici a avut primul loc de muncă.

Ruxandra Săraru: Primul loc de muncă.

Realizator: Primul loc de muncă, prima legitimație.

Ion Ghițulescu: A fost coleg cu mine.

Ruxandra Săraru: Da, sunt colegi de vârste asemănătoare. Pe 13 noiembrie 1950 a intrat în radio, la 17 ani.

Ion Ghițulescu: Cu un an mai devreme decât mine.

Ruxandra Săraru: Da, pe la 17 ani. Și de la tatăl meu și de la colegi ca domnul Ghițulescu, ca domnul Eugen Preda, am învățat un lucru, ce spunea domnul președinte: obiectivitate, echilibru și credibilitate. Și aș vrea să mai adaug încă un lucru, pentru că, fiind tânăr reporter, a ajuns să înregistreze marii noștri scriitori și la un moment dat, ajungând la Sadoveanu, Sadoveanu, să citească celebra Sara pe deal al lui Eminescu.

Realizator: Pe care am ascultat-o și noi mai devreme.

Ruxandra Săraru: Pe care am ascultat-o și noi mai devreme. Sadoveanu a zis: "Și?" El avea un plic de bani în buzunar, drepturile de autor. Autorii, artiștii se respectau. Deci n-a început să citească până când acel plic elegant nu i-a parvenit. Dar am avut colegi extraordinari, am colegi extraordinari și aș putea spune că în momentul de față... noi suntem într-o regăsire de formă, de suflu, într-o redescoperire a propriilor noastre valori și a faptului că facem parte dintr-o industrie. Și îmi pare rău că o să îl citez pe dl președinte Ovidiu Miculescu, că venise aici, a venit cu mandatul ăsta, care mie mi-a plăcut foarte tare, eu lucrând foarte mult, și eu, în privat: Radioul e o industrie și - continua domnia sa - nu un hobby. Deci noi suntem o industrie într-o piață concurențială vie.

Ovidiu Miculescu: Hurmuzescu și toți despre cei care vorbim și-au făcut aceste profesii extrem de riguros, extrem de dedicat, extrem de profesionist, pentru că dacă nu era așa, nu ajungeam aici. Au luat foarte în serios ceea ce se întâmpla aici.

Realizator: Și tocmai fiindcă au luat în serios oamenii de la acea vreme, există mărturia muncii lor. Și vreau să mai ascultăm un fragment, o altă voce pe care, sigur, puțini dintre dumneavoastră, probabil, au auzit-o, vocea lui Henri Coandă, povestind cum s-a desfășurat primul zbor cu avionul cu reacție, invenția care l-a consacrat și l-a făcut faimos și pe el, și pe noi, românii, în întreaga lume. Și vreau să ni se alăture un alt invitat imediat după ce ascultăm acest fragment.

Ovidiu Miculescu: Înainte de asta, aș mai face o completare, cu voia dumneavoastră. Celebrul Ion Voicu, care zilele acestea ar fi împlinit 90 de ani, a debutat în Orchestra Radio România.

Realizator: Vom vedea cine se ocupă de orchestrele Radioului imediat. Îl ascultăm însă pe Henri Coandă:

*

Henri Coandă: După Salonul din 1910, m-am găsit pe terenul de aviație, cu un avion - eu nu știam să zbor și nici acum nu știu - și în același timp, trebuia să fac o încercare, și nu era nimeni să ne învețe, trebuia să învățăm singuri. M-am așezat în sediu, în mijlocul aparatului și atunci, flăcările care ieșeau din amândouă părțile, la cele două /.../ de reacție, erau așa de puternice, că temperatura o simțeam foarte tare și atunci, am decis să acopăr aceste flăcări, atât dedesubt, cât și deasupra, cu două plăci de /mica/. Și am ieșit pe teren din nou și atunci s-a petrecut ceva extraordinar. Flăcările jeturilor, în loc să iasă direct, au început să se abată contra fuselajului. Or, fuselajul era de lemn și eu eram în mijloc și îmi era foarte frică. Și atunci am căutat și m-am ocupat numai să reduc încetul cu încetul flăcările, să le aduc înapoi, în partea unde era /amianta/. Și nu mi-am dat seama deloc de ce se petrecea în jurul meu. Am ridicat capul, am văzut că nu mai eram fixat de pământ, dar în același timp, am văzut zidurile Parisului, că Parisul pe vremea aceea avea ziduri, jur împrejur. Și vedeam zidurile Parisului venind cu viteză enormă spre mine și mi-a fost așa de frică, am tras de guvernă și am plecat în sus. Cu toate că aveam o fantă, totuși, am pierdut viteză și am alunecat și aparatul a căzut și a ars. Noroc că în acel timp nu aveam centură și nu aveam nici /.../ Așa că am fost aruncat afară și aparatul a ars. Așa s-a terminat primul zbor, să zicem, al aparatului cu reacție.

*

Realizator: Uluitoare povestea aceasta, spusă chiar de Henri Coandă, despre primul său zbor cu avionul cu reacție, dar incredibile și toate celelalte istorii pe care le putem culege de aici, din clădirea Radioului. Ion Voicu a debutat în Orchestra Radiodifuziunii, spunea mai devreme dl Miculescu. Și o salut cu bucurie pe doamna Oltea Șerban-Pârâu, care se ocupă de Orchestrele Radioului acum, conducând Centrul Cultural Media Radio. Bine ați venit, mă bucur că sunteți aici.

Oltea Șerban-Pârâu: Bine v-am găsit!

Realizator: Sigur că Orchestra Radio, când spui Orchestra Radio, când spui Sala Radio, te gândești la manifestări de prestigiu, te gândești la lucruri care sunt încununate de succes și recunoscute inclusiv pe plan mondial, pentru că a mers departe faima aceasta, Madrigalul înregistra aici discuri și concerte celebre. Dar în zilele noastre își mai permite cineva să țină sute de artiști... coriști, instrumentiști, altcineva decât o instituție cum este Radioul public?

Oltea Șerban-Pârâu: Își mai permit și alții dar la nivel european, în general, orchestrele radio, corurile radio funcționează în continuare. Adică, în marile capitale europene există filarmonici și orchestre radio, coruri ale filarmonicilor, coruri radio. Din fericire, facem parte dintre cei care ne permitem în continuare lucrul acesta. Și asta este foarte bine pentru că o componentă importantă a misiunii Radioului public a fost și rămâne cea culturală și educativă care, iată, se desăvârșește și prin aceste orchestre. Cred că lumea știe că ele există acum, dar nu știu câtă lume știe că Orchestra Radio a cântat prima dată la Radio chiar în luna în care s-a înființat Radioul, în noiembrie 1928, deci este la propriu de aceeași vârstă cu Radioul. Pe vremea aceea se cânta live, nu se putea cânta decât live, nu se putea înregistra, drept care totul se întâmpla în momentul în care se și producea sunetul.

Realizator: O provocare inclusiv inginerească, tehnică, să poți capta cu acuratețe sunetele acelea ale instrumentelor și ale vocilor.

Oltea Șerban-Pârâu: E adevărat. S-a putut… în continuare s-a ajuns la cu totul și cu totul alte performanțe. La momentul actual, Sala Radio, așa cum este ea acum, se laudă cu cele mai bune performanțe de înregistrări de acest tip, pentru înregistrări complexe simfonice pentru România. Suntem la nivel european fără nici un fel de glumă.

Realizator: Vroiați să adăugați ceva, domnule Ghițulescu.

Ion Ghițulescu: Da, îndrăznesc să spun că una din primele transmisii directe ale Radioului din afara clădirii a fost de la Operă, chiar în 1929, dacă îmi aduc aminte...

Oltea Șerban-Pârâu: Cu siguranță s-au întâmplat multe lucruri de genul acesta. Multe dintre repere, dintre cele care se mai știu acum au cumva legătură cu cultura, și prima piesă care s-a înregistrat la Radio, prima piesă de teatru, toate lucrurile acestea rămân ca repere. Deci, când faci așa un bilanț întotdeauna de lucrurile acestea îți aduci aminte mai mult decât de un radiojurnal. Avantaje și dezavantaje.

Realizator: Sigur. Mulți ne aducem aminte, domnule profesor Scurtu de povestea pentru copii, aceea de seară, și de sunetul acela minunat al genericului care o introducea. Și am descoperit că ea mai există și în zilele noastre. Dar oare câte dintre lucrurile contextului politic prin care a trecut Radioul au marcat activitatea Radioului? Fiindcă, așa cum spuneam, el a fost martor la tot felul de evoluții istorice, dar și invers.

Ioan Scurtu: Da, la început Radioul era aproape exclusiv un instrument de cultură, conferințe, piese de teatru, concerte. Erau și buletine de știri, care de regulă aveau cinci, șapte minute, cu probleme strict informative. Prima emisiune cu caracter politic de la Radio s-a înregistrat în noiembrie 1937, în timpul campaniei electorale, când primul ministru de atunci, Gheorghe Tătărăscu, secretarul general al Partidului Național Liberal, a găsit de cuviință să prezinte nu doar manifestul electoral al partidului său, dar și să-l atace pe Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc, principalul partid de opoziție, făcându-l în fel și chip, între care și faptul că era măcinat de o ură atavică împotriva a tot ce este realizare, el fiind un negativist prin excelență.

Realizator: Și CNA ce a zis...

Ioan Scurtu: Iuliu Maniu a cerut drept de replică și nu i s-a dat. Cred că acesta este momentul în care cel care deține puterea își impune punctul de vedere prin Radio. Apoi, sigur, au urmat, după 10 februarie 1938, o politică de elogiere a Regelui Carol al II-lea, priceputul cârmaci ș.a.m.d.. Dar aici ar fi poate de menționat momentul 21 septembrie 1939, când legionarii l-au asasinat pe Armand Călinescu, au intrat în forță în clădirea Radioului și au anunțat faptul că l-au pedepsit pe acest trădător.

Realizator: A fost revendicat asasinatul în direct la Radio.

Ioan Scurtu: Da, absolut, și asta a creat o emoție extraordinară în toată țara, inclusiv... discutasem despre Rebreanu. În însemnările lui zilnice, Rebreanu redă această emoție extraordinară, cum totuși primul ministru al României, un luptător pentru independența țării, care acceptase ca guvernul, președintele Poloniei, armata poloneză, civili polonezi, ocupată țara...

Realizator: Să se refugieze în România.

Ioan Scurtu: Da, de germani și de sovietici, să se refugieze în România și asta a fost o replică, în fond, a legionarilor față de un asemenea act.

Realizator: Pauză de publicitate și ne întoarcem. Îl ascultăm pe Armand Călinescu, vocea sa într-un discurs înflăcărat și auzim și prima... îmi cer scuze, de fapt singura înregistrare cu Liviu Rebreanu care mai există și ea aici, în arhiva radioului public.

Publicitate

Realizator: Am revenit la Secvențial, doamnelor și domnilor, și vă mulțumesc că sunteți alături de noi aici, în unul dintre studiourile Radio România Actualități, în clădirea Radioului. Avem și un microfon vechi de 50 de ani. Am încercat să îl ridic și să știți că e foarte greu să îl ridici.

Ovidiu Miculescu: E din 1950.

Realizator: Din 1950, pardon, îmi cer scuze, deci mai vechi de atât. Este una dintre piesele care în memoria Radioului poate fi concretizată, ea însă este prezentă în multe, în foarte multe feluri, inclusiv în poveștile pe care le-am ascultat, inclusiv în vocile pe care le-ați auzit astăzi și o să mai auziți. Evocam mai devreme, domnule profesor Scurtu, momentul în care legionarii au dat buzna într-un studio al Radioului public pentru a anunța asasinarea lui Armand Călinescu și pe pauza de publicitate ne spunea și continuarea domnul Miculescu, a acestui episod.

Ovidiu Miculescu: Cei din Radio, la momentul acela, au reacționat foarte repede, au întrerupt emisia pentru a nu lăsa ca acest anunț să fie dezvoltat de către legionari, i-au imobilizat, i-au închis într-o încăpere și au chemat armata. Deci...

Realizator: Deci ăsta era un fel de breaking news dramatic, chiar s-a spart emisia, practic, au dat buzna în studio...

Ovidiu Miculescu:... se întâmplau lucrurile în direct și instituția reacționa și reacționa corect, deci făcea istorie.

Realizator: Istorie facem și noi cât putem, măcar ascultăm vocea lui Armand Călinescu într-un discurs la depunerea jurământului unui nou contingent de militari, în prezența Regelui Carol al II-lea și a Marelui Voievod de Alba Iulia, viitorul Rege Mihai.

*

Armand Călinescu: În adevăr, în mijlocul unor frământări internaționale, în care siguranța și existența statului își află izbăvirea în puterea de jertfă a fiilor lui, țara își îndreaptă privirea cu încredere și cu mândrie spre acei ce se înșiruie în rândul apărătorilor ei. Această mândrie și această dragoste este cu atât mai vie cu cât ea cuprinde mănunchiul cel mai ales din tineretul român și cu cât el va fi sortit poate să aducă jertfa cea mare.

*

Realizator: Și am putea să trecem prin istoria României cu tot felul de astfel de înregistrări, domnule Ghițulescu, am putea să adăugăm, și poate o să avem timp să îl ascultăm și pe Iorga, să îl ascultăm și pe Titulescu, să ascultăm mulți alți oameni care și-au legat traseul politic de istoria României. Sigur că dumneavoastră, de aici din Radio, ați fost martor al multor evenimente chiar dacă ați venit într-o perioadă în care poate unii cred că nu era ușor, și au motive să creadă asta, să faci presă corect în România.

Ioan Ghițulescu: Tocmai îi povesteam domnului președinte că au existat perioade faste sau sumbre în Radio, iar una din aceste perioade sumbre a fost cea din perioada 1947-'48, până prin 1954, după moartea lui Stalin, când în afară de cenzura care a existat în permanență, sub numele de Direcția Presei și unde în emisie nu intra nimic fără ștampila lor, în general era o atmosferă foarte grea, foarte dificilă. Se petrecea ceea ce se numea 'îmbunătățirea compoziției sociale' a Radioului...

Realizator: Cum se traducea în politica de cadre?

Ion Ghițulescu: Au fost dați afară, pur și simplu, oameni din Radio. Din fericire, eu în trei din acei ani am fost plecat din Radio în armată, așa că am fost salvat, pentru că puteam să pățesc ceva - bunicul meu, învățător, era chiabur, așa că se putea întâmpla...

Realizator: N-aveați dosar bun.

Ion Ghițulescu: Da. Dar nu numai atât. Era vorba de faptul că nu se putea difuza nimic în afară de ceea ce era impus. Mai mult decât atât, în conducere erau numai activiști, oameni mai puțin pregătiți din punct de vedere cultural și care, de pildă, nu știau să spună altceva: 'priviți-lă-ți' - acela era tabloul lui Stalin - și se întreabă 'ce-am muncit azi'; sau un altul care venea de pe teren cu informații și se uita la un coleg absolvent de facultate și-l întreba: 'Bre, tovarășu' Șerbănescu, oare cum se face breg?' Așa că vă imaginați ce perioadă era.

Realizator: Vreau să facem și o excursie în prezent și dincolo de granițele României, fiindcă vreau să-l invit alături de noi pe cel care se ocupă de Radio România Internațional, un post care emite în zece limbi străine și ajunge departe, foarte departe de granițele României. Și vreau să mai ofer câteva dintre înregistrările pe care le-am găsit aici, în arhiva noastră. Îi mulțumesc doamnei Oltea Șerban Pârâu pentru că a fost alături de noi și succes cu această întreprindere gigantică și curajoasă de a păstra Orchestrele Radio și de a ne oferi bucuria...

Ovidiu Miculescu: Și nu numai.

Realizator: Și toate celelalte activități ale Centrului Cultural Media Radio. Mulțumesc, revenim imediat!

Publicitate

Realizator: Am revenit la Secvențial, aici, în clădirea Radioului Public. 85 de ani de la înființarea Radiodifuziunii Naționale. Pe 1 noiembrie 1928 se auzea pentru prima dată cocoșul, cel care dădea startul și ora exactă. Chiar la ora 17:00, când am început și noi această ediție astăzi, era pusă în aer prima emisie oficială a Radioului Public și încercăm să ne închipuim cum arăta România acelor vremuri și încercăm să vedem care au fost oamenii care au trecut pe la aceste microfoane - avem și noi unul din 1950 aici, mai vechi de atât n-am găsit - și unele dintre vocile care au fost imprimate pe benzi magnetice, mai devreme pe plăcile de vinil, mai devreme pe cele de ebonită și, mai vechi, așa cum ați auzit, prima înregistrare cu moștenirea familiei Văcărescu, pe un disc de ceară, Le-ați auzit în această seară pe unele dintre ele, pe altele le vom asculta în continuare și vreau chiar să difuzăm acum acel fragment despre care vorba dl Ovidiu Miculescu, președintele director general al SRR, la începutul acestei discuții, singura înregistrare cu Liviu Rebreanu, singura în care puteți auzi vocea marelui scriitor, marelui dramaturg și director de teatru, pentru că vorbește despre felul în care se făcea politica Teatrului Național, politica de producții teatrale în Teatrul Național, pe care îl conducea la acea vreme.

*

Liviu Rebreanu: Despre teatru se poate vorbi întotdeauna și mult și cu folos. Aș prefera întâi să vorbesc despre criteriul acesta care m-a călăuzit /în a alcătui alt repertoriu/. Aș vrea să spun că criteriul principal a fost gândul că alcătuiesc un repertoriu numai din piese românești. Ăsta cred că ar fi idealul unui repertoriu pentru Teatrul Național, cum mai este, de altfel, în Franța, pentru Comedia Franceză.

-: E un vechi ideal al dvs., dar e tare greu de /realizat/.

Liviu Rebreanu: Da, exact. Ar fi foarte greu să îl realizez fiindcă producția noastră nu este suficientă. Atunci, evident că neavând producție suficientă, nici cea veche nici cea nouă, trebuie să completăm producția românească, piesele românești, cu lucruri străine.

*

Realizator: Fragmentul existent în arhiva Radio e ceva mai lung. Am selectat acest mic tronson pentru a asculta vocea lui Liviu Rebreanu și multe alte voci pe care le veți auzi de aici încolo, sper. Îl salut pe dl Eugen Cojocariu. Conduce RRI - bună ziua, dle Cojocariu, - și vreau să vă spun că este probabil una dintre întreprinderile care merită susținute în continuare. Să emiți în zece limbi străine programele de aici din România să ajungă la auditoriul de limbă spaniolă, franceză... Care sunt cele mai exotice limbi în care transmiteți, dincolo de cele curente?

Eugen Cojocariu: Bună ziua și sunt bucuros să fiu în fața camerelor de luat vederi. Emitem în zece limbi străine, vi le zic imediat, în română și în dialectul aromân. Cele zece limbi străine sunt limbile principale de circulație - engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă - dar și arabă și chineză, zone în care statul român a avut și are interese deosebite. La acestea se adaugă limbi de mai mică circulație din jurul granițelor: sârbă, italiană și ucraineană. Aceasta este panoplia. Exotice, nu știu, chineză, arabă, să spunem.

Realizator: Și cine sunt crainicii de la chineză, sunt cetățeni români care au studiat limba chineză sau sunt...

Eugen Cojocariu: Sunt majoritatea cetățeni români care au studiat limba chineză, dar avem și două colege care sunt nativi chinezi și sunt acuma cetățeni români. Practic, la RRI și la Postul pentru Străinătate de la începuturile lui, din anii '30 ai secolului trecut, avem o foarte bună tradiție de multiculturalism, de interculturalism. Suntem un fel de mic turn Babel, în sensul bun al cuvântului. Totdeauna am privilegiat legăturile cu crainici nativi, pentru că dă o mai bună credibilitate.

Realizator: Și programul în limba aromână ce cuprinde, sau cui e destinat și...

Eugen Cojocariu: Programul în dialectul aromân este adresat comunităților de aromâni trăitoare mai ales în Balcani, dar și în Germania sau în SUA.

Realizator: Aveți feedback pentru ceea ce transmiteți acolo?

Eugen Cojocariu: Da, bineînțeles. Majoritatea mesajelor noastre de la ascultători și de la utilizatorii de internet și social media vin pe mail, modern. Au înlocuit aproape total scrisorile clasice sau faxurile. Mai nou suntem tot mai activi pe social media și primim mai multe răspunsuri pe Facebook, pe Twitter. Încercăm să fim sincroni, pentru că așa cum /.../ României, trebuie să fim sincroni cu marile posturi internaționale. Nu îndrăznesc să spun BBC, dar suntem într-un fel în luptă cu ei.

Realizator: E un moment în care, dle Miculescu, se trece dincolo de granițe, că n-ai cum să rămâi aici în România. Sigur că sunt tot felul de reglementări: nu poți să bați cu puterea emițătorului dincolo de graniță, dar românii din țările din jur așteaptă un ajutor din partea statului român, oricum ar veni el. Și când aud cuvântul românesc probabil că e cea mai mare bucurie pentru ei. Republica Moldova era un exemplu pe care îl dădeați, pornit în '39, relansat acum. Dar românii de pe Valea Timocului așteaptă în continuare să audă cuvânt românesc, cei din Ungaria sunt adesea uitați acolo...

Ovidiu Miculescu: Cei din Ucraina.

Realizator: Exact. E vreo șansă pentru ei să audă genericul Radio România?

Ovidiu Miculescu: Să știți că lucrăm la lucrurile acestea. Sunt niște proiecte extrem de serioase pe care noi le derulăm. Să știți că nu este ușor, pentru că dacă în România minoritățile sunt tratate, îndrăznesc eu să spun, la un nivel foarte sus, se pare că minoritatea românească din alte spații nu este atât de bine tratată. Sunt legislații diferite. Nu toate țările din jurul nostru sunt parte a Uniunii Europene. Să știți că nu este foarte simplu să mergi într-o țară, chiar vecină, cu alte politici privind, știu eu, biserica, educația, școlile, media de altă limbă și, mă rog, opoziția, dincolo de comunicarea diplomatică, este destul de serioasă. Avem aceste proiecte. Nu aș vrea să vorbesc, cu permisiunea dvs, foarte mult despre ele, nu că i-am pune în temă, pentru că totul este foarte legal, dar ne-am obișnuit să vorbim mai puțin despre desene, despre proiecții. Ne place să vorbim despre lucruri care se întâmplă și care pot fi văzute.

Realizator: Așteptăm lucrurile să se întâmple, într-adevăr.

Ovidiu Miculescu: Dar, cu siguranță se vor întâmpla.

Realizator:... domnule Scurtu, pentru că așa cum spuneam, adesea, ne uităm la ce fac vecinii noștri din Ungaria pentru comunitatea de aici, din România, și sigur, uneori ne revoltăm, dar alteori privim cu invidie pentru felul în care-și tratează...

Ovidiu Miculescu: Domnule Ursu, mă scuzați că vă întrerup, dar este o chestiune foarte importantă: Radio România emite emisiuni pentru minoritățile naționale trăitoare în România în limbile lor sau emisiuni destinate lor.

Realizator: Oricât de mare sau de mică ar fi acea comunitate sau ar mai fi rămas acea comunitate aici, în România.

Ovidiu Miculescu: Lipoveni, sigur că da. În București - germană și maghiară, iar în posturile teritoriale, în posturile regionale...

Realizator: Sârbă, croată, ruteană...

Ovidiu Miculescu: Toate dialectele, slovacă... sunt toate, toate, italiană. Deci ne respectăm această misiune publică inclusiv pe această componentă. Cred că trebuie să fie oarecum reciprocă povestea asta și la vecini.

Realizator: Da. Făceam această comparație cu Ungaria și cu felul în care își cultivă spiritul național și dincolo de granițe și ne uităm că, adesea, noi uităm chiar și aici, în țară, să ne apărăm valorile sau să ne privim trecutul cu respect.

Ioan Scurtu: Da, asta așa e. Sigur că factorul politic este determinant. În Ungaria, de exemplu, factorul politic știe să-și facă o propagandă extraordinară. Îmi aduc aminte că mergând în Italia cu mașina, am trecut prin Ungaria și la un moment dat ne-am oprit într-un sat, la o biserică armenească frumoasă și bine întreținută. Ne-au explicat ce grijă există pentru monumentele care aparțin altor naționalități decât cea maghiară. Dar, cum mergeam cu un grup de colegi de la Cluj, mi-au sugerat să întreb câți armeni au în localitate. Nu aveau niciunul. Adică, ei știu să-și facă așa, o propagandă nemaipomenită pe lucruri care, de fapt, nu sunt cele reale. Noi tot vorbim, și eu am discutat deseori această chestiune, că avem noi liceul de limba română la Debrecen, Liceul Nicolae Bălcescu, și ce mare realizare. Acolo se predă limba română ca o limbă străină și asta este marea realizare, în timp ce noi avem școli cu zecile, dacă nu cumva cu miile, în limbile minorităților naționale.

Realizator: Mai nou s-a inaugurat chiar și o universitate, un nou corp și un campus al Universității Sapientia, finanțată integral de statul ungar și de donații din…

Ioan Scurtu: … dar și statul român, spre exemplu Universitatea din Cluj, nu mai vorbesc, institutele din Târgu Mureș ș.a.m.d., care sunt finanțate de statul român. Dar, domnul director general avea perfectă dreptate, ar trebui să existe o reciprocitate, dar nu una declarativă, ci una concretă, una militantă. Eu am fost în Serbia acum vreo lună și ceva. Acolo e aproape o frică să spui că ești român.

Realizator: În Banatul Sârbesc, cum se cheamă.

Ioan Scurtu: Da. Nu mai vorbesc faptul că nu au instituții culturale propriu-zise. Ei în biserică ce mai desfășoară ceva activități, dar și acolo sunt urmăriți să nu țină slujbă în limba română, și noi spunem "A, prietenii noștri sârbi, noi n-am avut niciodată probleme cu ei". Am avut și mai avem și e bine să nu ascundem lucrurile și să pretindem această reciprocitate, pentru că noi avem singura țară unde toate minoritățile sunt reprezentate în parlament. În Ungaria, de exemplu, spun, "Da, și noi cu cea mai dragă inimă, noi deja am creat autonomii"...

Realizator: Autoguvernările locale.

Ioan Scurtu: ... "autoguvernări" ș.a.m.d., vorbe din astea care învăluie pe cei care nu cunosc, dar în realitate românii nu sunt reprezentați în structurile de conducere și mai ales în parlamentul de la Budapesta.

Realizator: Corect. Vreau să ne apropiem de finalul acestei discuții, o să mai auzim două voci celebre, două voci pe care le ascultați destul de rar și pe care vreau vi le ofer, dar nu înainte de a-l ruga pe domnul profesor Scurtu să ne spună, fiindcă știu că e un fidel ascultător, a fost dintotdeauna un fidel ascultător al Radio România, dacă are vreo amintire legată de vocea domnului Ghițulescu și de lucrurile pe care...

Ioan Scurtu: Asta chiar doream. Nu numai faptul că am citit cartea de memorii sub forma unor interviuri pe care le-a acordat unui ziarist de marcă din România, dar și pentru că în tinerețea mea am jucat și eu fotbal, la Avântul Piatra Neamț, și sigur eram un îndrăgostit al fotbalului, iar emisiunile dvs, mai ales cele în care juca România erau absolut emoționante și dvs, prin glas, prin modul cum știați să descrieți fiecare fază ne arătați cum se desfășurau "luptele", să zic așa, în teren, așa că eu sunt realmente bucuros și onorat să vă pot întâlni în acest cadru și la această aniversare.

Ion Ghițulescu: Fiindcă ați pomenit de sport, îndrăznesc să spun două lucruri, foarte pe scurt. Nu chiar primul, ci al doilea crainic, în ordine istorică, al Radioului, crainic sportiv, s-a numit Radu Vasilescu. A transmis din 1935 până prin 1947, 1948. A fost ginerele lui Liviu Rebreanu. Deși era ofițer de cavalerie, dar ofițerii de cavalerie se ocupau de sport.

Ovidiu Miculescu: Ce povești...

Ion Ghițulescu: Asta era una, iar cea de-a doua voiam să spun că îi plăceau transmisiile domnului profesor Scurtu, dar vreau să vă spun că și aici aveam niște interdicții. Nu mai vorbesc, interdicții în general despre ceea ce se spune.

Realizator: Ce nu aveați voie să spuneți?

Ion Ghițulescu: Vă dau un singur exemplu. A fost un meci în care o echipă din România a jucat la Barcelona, și în echipa barceloneză juca Puskas, un ungur care fugise din Ungaria. Ei bine, când am plecat mi s-a spus: "În transmisia dumitale nu există Puskas".

Realizator: Și dacă dădea ăla gol?

Ion Ghițulescu: Și a marcat și gol.

Realizator: A dat gol?

Ion Ghițulescu: Da.

Realizator: Și ce ați făcut?

Ion Ghițulescu: Și a trebuit să spun că a marcat numărul 8.

Realizator: Genial asta. V-ați descurcat, totuși.

Ion Ghițulescu: N-aveam încotro.

Realizator: Mulțumesc mult pentru povestire. Mulțumesc mult pentru tot. Ceea ce am adunat în această oră cât am fost împreună, și dvs vreau să vă ofer în continuare două mici fragmente, două intervenții radiofonice ale lui Nicolae Titulescu și Nicolae Iorga, nu înainte însă de a-i mulțumi și domnului președinte Ovidiu Miculescu și de a spera că de aici încolo în competiția - nu-i așa? - care este în aer, Radio România o să rămână reperul de seriozitate și de profesionalism, până la urmă.

Ovidiu Miculescu: Sigur că da. Este o promisiune fermă pe care noi o facem ascultătorilor noștri, și nu numai, pe care sigur îi dorim cât mai mulți și mai mulți tineri...

Realizator: Aici ne batem, că avem și noi Radio Zu în trust. Deci, aici e competiție…

Ovidiu Miculescu: Ne luptăm, ne luptăm. Lupta e strânsă, dar vom învinge până urmă. Ce doresc să vă spun? Radio România a însemnat permanent un reper de credibilitate, de seriozitate și de profesionalism, de promotor al valorilor naționale, al limbii române, al istoriei, al valorilor culturale și educative. Așa va rămâne în continuare, pentru că suntem extrem de dedicați acestui public, care, de fapt, ne plătește și pentru care lucrăm 24 de ore din 24. Și vă mulțumesc, pentru că, iată, o instituție atât de importantă pentru România, de foarte multe ori este trecută cu vederea, iar dumneavoastră reușiți să faceți pentru noi un lucru care, cu siguranță, la vremea respectivă va fi citat ca fiind din istoria acestor ani.

Realizator: Și Antena 3 prețuiește tot ce înseamnă valoare autentică în România și tocmai de aceea am fost și astăzi aici și vom fi oriunde este nevoie să ne aducem aminte și să punem în lumina corectă fapte, oameni și întâmplări în această țară. Nicolae Titulescu și Nicolae Iorga, doi oameni pentru care istoria României poate că e prea mică să îi cuprindă. Îi ascultăm, după care ne revedem împreună cu un invitat special, facem o schimbare de locație, o să vedeți unde vom fi.

*

Nicolae Titulescu: Cred că nu greșesc dacă spun că am ajuns la una din acele răspântii la care sau se plămădesc religiile noi, sau să plămădesc cataclismele istoriei. Văd toate greutățile de care sunt înconjurat, le pipăi, le număr, le cântăresc și totuși sunt optimist. Care să fie cauza acestui optimism? Unii au zis: secretul artei dumitale - o necesitate a vrajei prin cuvânt. Acei care ar putea să creadă așa ceva nu știu și nu vor ști niciodată ce aport de sensibilitate deosebită aduce fiecare din noi, în dosul acestei haine uniforme care ne îmbracă gândirea și care se cheamă cuvântul. Acei care ar putea crede așa ceva nu știu că dacă cuvintele au așa de mare vrajă, e că poartă în ele bucăți din sufletul acelora care le-au rostit, bucăți din sufletul pe care oratorul și-l rupe, și-l împrăștie ca să ajungă fie măcar numai pentru o clipă la deliciul suprem care se cheamă comunitatea desăvârșită cu ceilalți.

Nicolae Iorga: În secolul acesta al XVIII-lea, neamuri europene care stăpâneau și celelalte continente, erau dominate numai de anumite interese dinastice, prin care hotare puteau să fie schimbate în orice moment și grupe întregi de oameni, mânați cu sabia și pușca, pentru a face parte din alcătuiri politice de care nu le lega nici o pornire a inimii, nici o considerație a minții, nici o necesitate geografică. Tăia și spânzura cine putea, cine avea la îndemână un număr de soldați cu plată, care puteau fi scoși în orice moment la luptă. Nu era nimic statornic pe vremea aceea și miniștrii, în serviciul regilor, principilor epocii, a tuturora, stăteau necontenit la pândă, pentru ca să poată să-și arunce mijloacele de luptă în orice direcție li se părea că nu vor întâmpina nicio împotrivire.

Transcript RADOR