Constanze Weber şi un succes liric răsunător

Încheiasem episodul trecut cu momentul în care Mozart a luat în primire postul de organist şi şef de orchestră de la Salzburg. Din păcate însă, noul arhiepiscop nu avea o pasiune prea dezvoltată pentru muzică şi, se pare că, nici nu îl avea prea tare la inimă pe tânărul Mozart, profitând de orice ocazie pentru pentru a-l pune în situaţii umilitoare. Evident că autorul austriac nu a suportat prea mult timp această stare de fapt şi a plecat într-un mod răsunător, însoţit de scandal la propriu şi de indignarea tatălui său, mult mai obedient faţă de arhiepiscop. Hotărârea lui Wolfgang Amadues a fost însă una de bun augur pentru cariera sa ulterioară. După demisie, Mozart se duce la Viena unde va locui în casa familiei Weber, membrii acesteia mutându-se din Mannheim în oraşul austriac. Cu un an în urmă, Mozart se îndrăgostise la Mannheim de Aloysia Weber, o frumoasă şi talentată soprană cu care intenţionase să se şi căsătorească, spre indignarea ambiţiosului său tată, ce avea planuri mult mai măreţe pentru fiul său. Istoria se va repeta în 1781 cu Constanze, sora mai mică a Aloysiei, cu care, de această dată reuşeşte să se căsătorească, împotriva voinţei lui Leopold. Relaţiile dintre cei doi soţi nu vor fi scutite de furtuni, o situaţie care îl apropie cumva pe Mozart de Haydn, deşi Constanze l-a iubit totuşi sincer şi i-a dăruit şase copii, dintre care doar doi vor supravieţui. Dar să revenim la începuturile carierei sale la Viena. După prezentarea operei Idomeneo, în 1781 cu puternic succes, numele său dobândise o mai mare autoritate. Totuşi, în acei ani era mult mai apreciat în calitate de pianist, fiind chiar considerat cel mai valoros interpret al claviaturii din capitala austriacă. Mozart însă le va demonstra tuturor că era mai mult decât atât. Premiera operei Răpirea din Serai în iulie 1782, cu o lună înainte de căsătoria sa cu Constanze, a provocat entuziasm iar lucrarea va fi foarte rapid prezentată pe tot cuprinsul teritoriilor germane şi europene, consolidându-i astfel reputaţia. Răpirea din Serai era cu mult mai elaborată decit oricare altă operă din repertoriul german al acelei perioade, de aceea, sucesul imediat şi continuu era de înţeles şi se datora în primul rând muzicii şi, în al doilea rând, subiectului cu nuanţă exotică, orientală.

Fiul tău este cel mai mare compozitor cunoscut de mine vreodată

Cu Răpirea din Serai, Mozart intră în cea mai fecundă perioadă de creaţie, în care apar, rând pe rând, simfoniile importante (nr. 35, 36, 37), concertele pentru pian, pentru vioară, şi unele dinte cele mai cunoscute sonate ale sale. Fiecare notă, fiecare frază muzicale era o demonstraţie de geniu, iar Joseph Haydn, pe care-l va cunoaşte între timp la Viena şi cu care se va împrieteni a fost definitiv impresionat. De altfel, Haydn i-a şi spus în 1785 lui Leopold: "Fiul tău este cel mai mare compozitor cunoscut de mine vreodată". Afirmaţia apreciatului compozitor fusese generată de cele şase cvartete de coarde pe care Mozart i le va dedica şi pe care acesta le va studia cu atenţie. Lucrările sunt considerate în prezent adevărate modele ale creaţiei camerale, deşi în epocă au stârnit aprecieri contradictorii. Unul dintre cele mai cunoscute este cel cu numărul 17, supranumit al Vânătorii iar cel mai criticat dintre cele şase cvartete dedicate lui Haydn a fost ultimul, care datorită suprapunerilor sonore cromatice a şocat, fiind catalogat ca brutal sau execrabil. Unii au considerat chiar, că Mozart a greşit pur şi simplu, neputând concepe că cineva putea scrie aşa ceva în partitură. L-au întrebat chiar şi pe Haydn dacă nu cumva este o eroare iar maestrul ar fi răspuns afabil dar fără echivoc: Dacă Mozart aşa a scris, înseamnă că aşa a dorit el să sune.

Interesul crescând pentru instrumentele cu claviatură

În ciuda succesului său ca pianist şi creator, Mozart avea serioase probleme financiare, datorate în special stilului său de viaţă. Deşi câştiga destul de bine, cu mult peste majoritatea muzicienilor din timpul său, banii i se scurgeau printre degete. Sfatul lui Leopold Mozart, de a fi întotdeauna prietenos cu aristocraţia, avea şi repercusiuni. Astfel, tendinţa soţilor Mozart de a se situa pe picior de egalitate cu aristocraţia, determina cheltuieli extravagante. Tot influenţat de tatăl său, Wolfgang Amadeus va aspira permanent la un post la Curte, dar acolo influenţa italiană era absolută şi exclusivă, sub patronajul atotputernicului Antonio Salieri. Cu toate acestea, trebuie subliniat ca relaţiile dintre cei doi au fost întotdeauna amiabile, chiar dacă uneori s-au aflat în competiţie, iar colaborarea a fost, în general, fructuoasă. În 1784 Mozart va adera la Marea Lojă Masonică a Vienei, decizie urmată câteva luni mai târziu şi de tatăl său. Până în acel moment, autorul se concentrase mai ales pe partiturile concertistice, în rândul cărora oferise capodopere incontestabile. Cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost benefică pentru instrumentele cu claviatură, acestea dezvoltându-se într-o manieră remarcabilă. Un teren din ce în ce mai mare, în detrimentul clavecinului, dobândise fortepiano-ul, datorită spectrului mult mai larg de nuanțe dinamice, dar și a sonorității mai ample. Instrumentele pe care Mozart le avea la dispoziție în Viena aveau, totuși, o sonoritate mai delicată decât pianele moderne.

Fructuoasa colaborare cu Lorenzo da Ponte

Tot prin 1785, Mozart își va muta interesul din domeniul muzicii pentru pian, către cel al operei. Încă din 1783 căuta un nou libret care să se potrivească gustului său dar și cerințelor și gustului epocii. Întâlnirea cu Lorenzo da Ponte, poet, la origine abate și prin vocație aventurier va fi norocoasă pentru Mozart. Talentatul italian va reuși să-i alcătuiască un inventiv libret după piesa Nunta lui Figaro a lui Pierre Beaumarchais, ocolind însă abil substraturile politice care ar fi putut deranja. Premiera operei va avea loc în luna mai a anului 1786 și va fi primită cu căldură de către vienezi. Și mai entuziaști decât austriecii vor fi cehii, care îl invită pe Wolfgang Amadeus Mozart la Praga, să conducă reprezentația lucrării, care, până astăzi, reprezintă una dintre cele mai iubite și mai ovaționate capodopere lirice din întreaga istorie a muzicii. Vizita în capitala Boemiei a fost de bun augur, la final compozitorul primind o comandă pentru o nouă operă. Tot aici a compus și Simfonia nr. 38, supranumită Praga. La întoarcere a trebuit să se confrunte cu boala gravă a tatălui său și, în final, cu despărțirea definitivă de acesta, realitate care i-a produs un profund gol sufletesc, deși în ultima vreme relațiile dintre cei doi nu fusesera dintre cele mai amiabile. Pentru opera comandată de praghezi va colabora tot cu Lorenzo da Ponte. Don Giovanni este considerată de unii specialiști drept cea mai importantă creație lirică a sa, în timp ce pentru alții este cel mai important opus de gen scris în întreaga istorie muzicală. Premiera a avut loc la Praga, sub bagheta lui Mozart, în 1787 iar un an mai târziu lucrarea a fost prezentată și în fața vienezilor, ambele reprezentații beneficiind de succes în rândul publicului. Reuşita i-a fost benefică, pentru că, în decembrie 1787, obține în sfârșit postul după care tânjea de atâta vreme: împăratul Iosef al II-lea îl numește compozitor de cameră al curții imperiale, poziţie ce rămăsese vacantă după moartea lui Christoph Willibald Gluck. Angajamentul nu îi acapara tot timpul, era cu jumătate de normă iar în schimbul a 800 de florini, Mozart trebuia să scrie dansuri pentru balurile anuale ale curții. Această echilibrare pe plan social va fi întunecată însă de moartea celui de-al patrulea, respectiv al cincilea copil, în 1788 și 1789. În aceeași perioadă, Mozart compune celebra sa triadă: simfoniile nr. 39, 40 și 41, culme a creațiilor de gen ale stilului clasic. Cum ţara era în război, nivelul de trai a scăzut, la fel cum s-a diminuat și interesul aristocrației pentru muzică. Mozart va fi nevoit să se mute din centru într-o suburbie și să-și restrângă cheltuielile. Cu toate acestea, nu va reuși să facă față și va fi nevoit să se împrumute. În speranța că își va putea modifica veniturile Mozart va întreprinde o serie de turnee la Leipzig, Dresda, Berlin sau Frankfurt, dar câștigurile financiare vor fi mai mici decât anticipase.

Tot în acești ani de lipsuri ia naștere și Cosi fan tutte, o nouă colaborare cu libretistul Lorenzo da Ponte. La fel ca și în alte compoziții de maturitate, în spatele elementului comic se ascunde o ironie senină, care privește calm și cu înțelegere slăbiciunile omenești. Anul următor, 1791, se va dovedi mai norocos dar despre asta vom vorbi în episodul următor.